La 30 decembrie 1947, România era deposedată de ultima instituţie cu autoritate naturală şi cu vocaţie de garant al democraţiei, Regele Mihai. Dictatura uzurpa monarhia, în numele unei republici pe care nu avea de gând şi nu putea să o pună în operă. Vocea poporului avea să fie înăbuşită pentru patruzeci și doi de ani.
Dar, lovitura grea dată României în acea zi a fost zdruncinarea brutală a identităţii naţionale. Între patru decenii de comunism şi decapitarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.
Sovietizarea a reprimat nu doar oameni şi grupuri sociale, ci şi instinctul binelui național, bazat pe conlucrarea dintre autoritatea monarhică şi democraţia reprezentativă. Statul a fost acaparat de un grup de putere fără nici un sprijin natural, altul decît voinţa tancurilor sovietice. Administraţia s-a transformat într-o maşinărie menită să satisfacă ambiții personale de putere.
Faptul că Familia noastră are un rol de jucat în România de astăzi nu se datorează simpatiei oamenilor politici faţă de monarhie, nici neliniştii ţărilor lumii faţă de continuitatea, tradiția sau identitatea noastră. Acest rol a fost şi este acela de păstrător şi slujitor al valorilor fundamentale, fără de care nici o societate nu cunoaşte devenirea întru Bine şi nici dezvoltarea sub semnul Interesului general.
În momentul în care românii au început să înţeleagă că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; că etalonul moral al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi moralitatea; când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci ei au început să înțeleagă că Familia Regală reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti, pe cât este cel politic, construit în armonie și complementaritate cu acesta.
Regalitatea a redevenit o parte a României pentru a pune umărul la statornicie. Ea a putut influența mersul țării chiar și deposedată de putere politică sau de răspunderi administrative pentru că are o vocaţie naturală de leadership. Regele s-a întors în ţara sa. Este vremea ca şi România instituțională să pună capăt exilului la care a fost pe nedrept condamnată.
Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcționează performant și coerent de șase decenii încoace, se caută soluţii pentru gestiunea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă deficitului de performanţă și de competență, lipsei de generozitate și de responsabilitate ale celor care conduc temporar instituțiile guvernării.
În România, deși de douăzeci și doi de ani încoace consolidăm instituțiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de personalitatea și de acțiunile oamenilor care au gestionat puterea. Instituția trebuie să fie mai importantă decât omul aflat în structura ei de conducere. Fiindcă numai această precauție a sistemului poate împiedica devierile pe care democrația, ca instrument, nu le poate evita.
Dacă mă uit, prin comparație, la comportamentul public al Regelui Mihai și la cel al liderilor politici, constat că Regele, deși octogenar și purtător de coroană, s-a purtat în permanență în spiritul unei democrații liberale armonioase, cu măsură, bun simț, cu grijă față de oameni și cu respectarea cuvântului dat. Ceilalți au făcut exact contrariul: de câte ori au putut, au acționat la limita legii, au aplicat regula bunului-plac, au folosit propria instituție, de la mici primării până la marile piese de pe tabla de șah a administrației publice centrale, în sensul interesului personal, au manipulat societatea cu toate mijloacele, private sau publice, în direcția care le convenea mai mult.
Aceste devieri de la comportamentul democratic și instituțional sunt expresia și sursa inconsistenței instituțiilor înseși. Deși democratice, unele instituții au devenit mecanisme vulnerabile, fără istorie, fără continuitate, fără respectabilitate, fără competență, care cad pradă, constant, brutalității ego-ului câte unui aventurier care ajunge, pe cale democratică, să le domine.
Faptele lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare și aducătoare de statornicie. Ele au validat principiul monarhic, ca element structural al societăţii româneşti.
Poporul este pastratorul valorilor fundamentale.
Regele a incetat sa mai fie valoare absoluta atunci cind a incheiat pactul cu puterea politica din tara si Presedintel Iliescu.
Prin aceasta a incetat sa mai aiba discurs independent.
Daca vroia sa ramina independent trebuia sa sacrifice interese personale.
Cei care au murit in temnite pentru apararea valorilor fundamentale au fost tradati de pactul Regelui cu Iliescu.
La fel simt oamnenii simpli din popor care au rezinstat si care ar fi avut un aparator in Rege daca nu ar fi acceptat sa fie ostatec intelegerii pragmatice cu Iliescu.
Acum in locul regelui vorbeste o persaana fara chemare.
Ce „decrete” emite persoana care se ascunde cu lasitate sub aliasul „diferit”… Se vede ca n-are simtul ridicolului.