“Întreaga lume se uită astăzi la orașul nostru, Londra. Iar orașul nostru, trebuie să o spun, arată fantastic”.
Așa a început, acum câteva zile, emisiunea de actualități de la unul din radio-urile londoneze. Era în dimineața nunții Principelui William al Marii Britanii. Desigur, despre nunta aceasta ați auzit multe, în ultimele săptămâni. Dar nu despre nuntă doresc să vorbesc aici, ci despre nevoia societății de astăzi de valori omenești, de solidaritate și de un anume confort identitar.
Londra de astăzi, ca întreaga Europă, este plină de bani veniți din Asia, din Rusia și din Orientul Mijlociu, este asaltată de o tânără generație de diverse etnii care, la rândul ei, este guvernată de Internet, informație și comunicație, de cumpărături și reclame. Nimic altceva decât poți găsi oriunde în lumea liberă: cinism, informații, viteză, comunicație, inteligență de vânzare, pragmatism, criză economică și servicii. Ei bine, într-o astfel de lume, moderatorul unui post de radio cu mare audiență a spus despre propriul lui oraș, cu mândrie și afecțiune, cu inocență și patriotism: “Întreaga lume se uită astăzi la orașul nostru, Londra. Iar orașul nostru, trebuie să o spun, arată fantastic”.
Orașul nu se pregătea de alegeri, nici de Crăciun, ci de nuntă. Desigur, nu se căsătorea Prim-ministrul, nici liderul opoziției, ci unul dintre Principii Regali ai țării. Legătura emoțională și omenească, personală, identitară, dintre Națiune și Familia ei Regală este de o natură complet diferită de orice altă legătură între oameni și instituțiile lor. Tocmai diferența dintre instituția regală și oricare altă instituție a democrației este cheia înțelegerii fenomenului de la Londra, din 29 aprilie.
Un ziarist (de la “Sunday Times”, cred) spunea că Regele Mihai împlinește anul acesta 90 de ani și că ultima oară când a domnit a fost în 1947. Același ziarist scria un interminabil articol cinic despre nunta lui William. Scria cu inteligență și precizie și credea că are dreptate. Nu avea. Nici în ce-l privește pe Regele României, nici în ce privește nunta lui William.
Regele Mihai a domnit ultima oară în 1947 (mai exact până în noaptea dinspre 3 spre 4 ianuarie 1948). Dar Regele Mihai a făcut, poate, mai mult pentru țara lui din 1947 până astăzi, decât a făcut atunci când era pe Tronul României. În timpul Războiului Rece, România a avut, prin Regele Mihai, singurul argument al continuității și legitimității ei istorice, singurul simbol al democrației, libertăților și tradițiilor ei pierdute.
După 1989, Regele Mihai a continuat să simbolizeze România liberă, suverană, tradițională și demnă.
Toate acestea îl fac pe Mihai I mult mai important decât un fost șef de Stat de acum șase-șapte decenii, așa cum încearcă să sugereze ziaristul inteligent de la Sunday Times. Ziaristul consideră pesemne “puterea” drept o felie politică de patru-cinci ani pe care o ai și apoi o pierzi. Regele Mihai definește “puterea” drept capabilitatea de a influența în bine propria națiune și lumea, de-a lungul vieții.
Tot așa și cu nunta Principelui William. Unii au văzut în ea un “teatru regal”, adică spectacolul anacronic al unei instituții depășite. Alții, o oportunitate de a face bani. Unii au considerat nunta o ocazie a monarhiei de a se consolida. Alții, o șansă imensă a televiziunii și Internetului de a crește numărul adepților. Republicanilor li s-a întors stomacul pe dos. Monarhiștii au vărsat lacrimi de fericire și au suspinat, împliniți. Ziariștii cinici și inteligenți s-au simțit obligați să combată satiric. Desigur, cu toții aveau partea lor de dreptate.
Dar nunta lui William nu a fost vizionată de două miliarde de oameni și nu a scos pe stradă un milion de oameni pentru motivele de mai sus.
Nunta lui William, ca și venirea de Paște a Regelui Mihai la București în 1992, ca și Jubileul de 50 de ani de domnie ai Reginei Elisabeta a II-a în 2002, aduce cu ea altceva: confirmarea că orice societate are nevoie de modele simple, de simboluri vii, de comuniune și de iubire. Mai ales societatea anului 2011.
Oamenii, luați fiecare în parte, primesc iubire, afecțiune, încredere, ocrotire și sfaturi de la părinți, familie și prieteni. Societatea, în mare, are nevoie de aceleași lucruri simple. Iar ele nu pot veni, la nivelul întregii societăți, decât de la liderii și instituțiile cu caracter identitar. Liderii și instituțiile care încarnează națiunea, care o simbolizează, nu care o reprezintă democratic.
Mulțimile nu vor ieși în stradă la nunta ministrului sau a parlamentarului. Dar va ieși în stradă atunci când vine Regele Mihai de Paște sau Papa Ioan Paul al II-lea. Fiindcă ei aduc, prin ființa lor, un altfel de “leadership”, confort identitar, încurajare sufletească, fior de iubire, o mână întinsă minții și sufletului națiunii și fiecărui om în parte. Acest fel de oameni, instituții și valori îți dau mândrie și te fac să te simți acasă în țara ta și în lumea ta. Desigur, pentru a face acest lucru, ei au nevoie de ritual, de fast, de frumos și de atenția celorlalți. Ei au nevoie de tradiție, de moștenirea lăsată de cei dinaintea lor, de folosirea tuturor simbolurilor și cutumelor pentru a perfoma public.
În ceea ce privește nevoia de identitate, de mândrie, de iubire, de mângâiere sufletească și de sentimentul că nu este singură, de idealuri omenești simple, societatea de astăzi nu diferă cu nimic de cea de ieri. Toate acestea sunt exprimate vibrant atunci când societății i se oferă ocazii potrivite.
De aceea au ieșit pe stradă la Londra, în 29 aprilie 2011, un milion de oameni. Și vor ieși în același număr și în anul 2033, tot așa cum au ieșit în 1947, în 1973 sau în 1981. Vor ieși mereu. Pentru a striga propria lor nevoie de iubire, de identitate, de mândrie, de apartenență la țara, națiunea, cultura și istoria lor.
Am constatat cu plăcere că prin mass-media românească, societatea românească în ansamblul ei a fost conectată direct, fără complexele de altădată, la acest eveniment planetar.
De asemenea, toată lumea a remarcat, cu bucurie și mândrie, că România a fost cum se cade reprezentată la eveniment. Cu eleganță, cu legitimitate, cu rang, cu grație și cu naturalețe.
Ar fi o bună ocazie pentru autoritatea politică românească să constate cât de bine poate reprezenta Casa Regală interesele României, în toate domeniile și pe toate meridianele lumii. Aceasta, desigur, dacă interesele fundamentale, durabile ale României sunt o preocupare pentru liderii aleși.