Laszlo Alexandru, publicist şi polemist
M-am simţit obligat să recitesc proza Cum să înţeleg ţăranii, a lui I.L. Caragiale, pentru a pricepe cum decurge schimbul de idei din zilele noastre.
“Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate în geam. Se încinge o conversaţie: – Hei, mă, din casă! – Cine? – Tu! – Eu? – Păi cine! – Ce-i? – Cum ce-i? – Păi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, mă? – Tu. – Eu? – Păi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Ştiu eu ce scrisoare? – Trebuie să plăteşti! – Ce, mă? – Cum, ce? – Ce să plătesc? – Porto. – Cine? – Tu. – Eu? – Păi tu. – Ce porto, mă? – Iaca, porto. – Cum aşa? – Păi, ştiu! – Nu-i plătită? – Ce? – Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai să dai, măi! – Ce? – Bani. – Ce bani? – Porto. – Cît, mă? – Ce cît? – Cîţi bani, mă? – 15. – Cum 15? – Păi. – Dar de ce, mă? – Nu ştiu. – Iaca 15. – Aşa. – Ei, dă-mi-o! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Care ai adus-o. – Eu, mă? – Păi cine? – N-am adus-o. – Păi cum? – Nu-i la mine. – Asta-i. – Cum asta-i? – Unde-i, mă? – Cine? – Scrisoarea. – La primărie. – Ba la dracul! – Ba, aşa. – Păi, cum? – Să te duci să ţi-o iei.”
Bunoară de un par egzamplu, eu zic aşa către Grigurcu: – Este o inepţie să-i analizezi pe stalinişti, în funcţie de apartenenţa lor la evreitate. Apare pe blogul său, dintre tufişuri, Dan Culcer şi-mi răspunde: – politrucii au avut un efect devastator în deceniile de după 1945. Eu zic: – nu originea etnică a unei persoane poate fi învinovăţită, ci adeziunea sa politică. Hop şi Dan Culcer, de colo: – staliniştii au cenzurat o mulţime de cărţi, la vremea lor (şi mă trimite să consult bibliografie în sensul respectiv!). Eu insist: – este absolut reprobabilă prezentarea parţială a realităţilor bolşevice, stăruindu-se pe evreii torţionari, dar fiind uitate victimele evreieşti. Fiind exhibaţi evreii din vremelnice funcţii secundare, dar fiind dosiţi românaşii de la vîrful piramidei. Sare şi Dan Culcer, de la poalele vulcanului olog: – Laszlo Alexandru de fapt aplaudă epurarea cărţilor, din perioada stalinistă; este el însuşi un cenzor nenorocit.
Nene Dane, vezi că ţi-a venit scrisoare la primărie. Să te duci să ţi-o iei.
*
Autorii care se străduiesc să dibuiască diverse circumstanţe atenuante în favoarea lui Constantin Noica (printre ei şi Lavric) nu uită să sublinieze că adeziunea filosofului la Mişcarea legionară s-a produs ca urmare a unui sublim gest de protest. Aflat la studii în străinătate şi beneficiind de sprijinul financiar al Casei regale, Noica a anunţat din depărtare că renunţă la subsidii şi se înscrie la legionari, în semn de protest faţă de uciderea mişelească a lui Corneliu Zelea Codreanu.
Au mai trecut cîţiva ani. C. Noica a devenit activist politic de frunte şi redactor-şef adjunct la publicaţia legionară a zilei. Savantul Nicolae Iorga a fost ridicat de la domiciliu, de către un comando legionar, şi ucis nu mai puţin mişeleşte (ca să zic aşa) într-o pădure. Singura deosebire: Constantin Noica nu şi-a mai anunţat, în semn de protest, demisia din Mişcarea legionară, ci şi-a continuat netulburat activitatea politică. (Iar Cioran a dat fuga la radio, în aceeaşi seară, pentru a ţine o conferinţă despre profilul Căpitanului.)
*
Încep să iasă la suprafaţă documente, pe baza cărora CNSAS tocmai a solicitat în instanţă constatarea calităţii de colaborator al Securităţii pentru prozatorul Nicolae Breban. Convorbirile telefonice dintre Breban şi Pleşiţă, în care romancierul făcea, în tandem cu securistul, trafic de informaţii şi privilegii, pe seama sa, a amicilor sau a cunoscuţilor, sînt elocvente.
La fel de semnificative sînt şi primele reacţii ale unor nume de referinţă din domeniu. Pus în situaţia de-a comenta această evoluţie a lucrurilor, acad. Eugen Simion alege să răspundă la întrebare cu altă întrebare: “Numai scriitorii români au colaborat cu Securitatea, de se ocupă numai de ei?”. Fireşte că nu doar scriitorii români au ales această cale, dar atunci cînd vine vorba tocmai despre ei, de ce să mutăm oare meditaţia în alte compartimente ale interesului colectiv? Doar fiindcă ne incomodează? N-o fi cumva la mijloc o simplă astuţie retorică?
Mi se întîmplă uneori, în activitatea la catedră – unde încerc să institui o atmosferă degajată, colocvială, de multe ori ironică –, după obligatoriul “bună ziua”, să-mi încep lecţia cu o întrebare poznaşă, lansată pe ton vesel: “v-aţi învăţat pe azi?”. La aşa întrebare, primesc aşa răspuns, din partea cîtorva mai cu prezenţă de spirit: “Dumneavoastră ce părere aveţi?”. Totuşi de la academicianul Eugen Simion m-aş fi aşteptat parcă la o replică ceva mai articulată, într-o problemă publică nu lipsită de importanţă.
*
În filmul lui Manole Marcus, Actorul şi sălbaticii, rolul lui Nae Ionescu este interpretat de Ion Besoiu. În centrul amfiteatrului universitar, cu picioarele crăcănate şi mîna ridicată vizionar, Profesorul declamă plin de carismă, în faţa publicului care-l aplaudă entuziasmat: “Vă place strada? Din stradă vor răsuna paşii mînaţi de-o sfîntă nebunie interioară, care vor mătura opţiunea naivă, vechiul nostru blestem naţional. Şi-i vor opune opţiunea eroică: zeul fluturabil al morţii izbăvitoare şi rodnice. Să ne creăm un mit sacru şi înspăimîntător. Un destin pe care să-l cultivăm mistic, în disperare şi absurditate. Să ne lăsăm cuprinşi de o furie mesianică. Nu pot iubi decît o Românie în delir!”.
În aceste zile s-a aflat din arhivele CNSAS că actorul Ion Besoiu ar fi şi numele de scenă al informatorului “Bogdan”. Printre victimele turnătoriilor sale la Securitate s-a aflat Ion Caramitru, care a ratat o bursă în Statele Unite, ca urmare a bunăvoinţei lui “Bogdan”, colegul ce-a ştiut să strecoare zvonul potrivit la omul potrivit.
“Sfînta nebunie interioară” a turnătorului Ion Besoiu îi conferă Profesorului Nae Ionescu, peste ani, un amuzant destin specular. Le urez ambilor să-şi ia “România în delir” şi să şi-o pună după ureche.
*
Poezelele şi cimiliturile copilăriei au de multe ori absurditatea vîrstei. Nu-mi iese din minte un cîntecel cretin, care mergea într-o acumulare tot mai îngrijorătoare: “Un elefant / se legăna / pe o pînză de păianjen. / Şi fiindcă ea / nu se rupea / a mai chemat un elefant”. Strofa următoare vorbea de doi elefanţi care se legănau pe o pînză de păianjen, trei elefanţi care se legănau pe o pînză de păianjen, patru elefanţi care se legănau pe o pînză de păianjen, cinci elefanţi care se legănau pe o pînză de păianjen şi tot aşa mai departe.
Încă nu s-a uscat cerneala pe gazetele ce dezbăteau spinoasa problemă a scriitorului Ioan Groşan, surprins în epifania de vulgar turnător la Securitate. Noul scandal, al epifaniei scriitorului Nicolae Breban, într-o ipostază nu mai puţin asemănătoare, vine să tulbure liniştea mioritică a plaiurilor prietenoase şi ospitaliere. Cin’ să fie oare invitatul ziarelor, care-şi dă cu părerea despre securismele lui Breban? Aţi ghicit: Groşan. Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda? Şi ce spune prozatorul Ioan? Păi, el “este de părere că dezvăluirile legate de Nicolae Breban «sunt false» şi că se confundă o discuţie în care Breban «voia să-i facă un bine lui Paul Goma» cu ceea ce rezumau după aceea ofiţerii de Securitate. (…) Groşan consideră că nici nu se pune problema ca Breban să fie vinovat”.
Dacă tot se fac aceste eforturi de-a lumina opinia publică, prin intervenţiile autorizate ale specialiştilor, aş sugera onor breslei gazetare să-l chestioneze şi pe Mircea Iorgulescu ce părere are despre Breban şi Groşan. Iar apoi să-i ia un scurt interviu lui Sorin Antohi, ca să aflăm cum trebuie judecate cazurile Breban, Groşan, Mircea Iorgulescu etc. Mă întreb totuşi, între două căscături: cam cîţi elefanţi se pot legăna pe-o singură pînză de păianjen?
*
L-am ascultat cu vădit amuzament, în al treilea episod al filmului despre Nae Ionescu, Profesorul şi discipolii, pe… filosoful Dan Ciachir. Pios gînditor creştin, format – cum altfel – la şcoala Săptămînii patronate de Eugen Barbu, acesta ne-a povestit despre veneraţia pe care odinioară i-a purtat-o Nae lui Iorga, despre cursurile enciclopedice pe care i le-a audiat şi care atît de profund l-au influenţat. Bla-bla-bla. Şi dă-i ‘nainte cu vorba lungă pe ogorul enciclopedismului filial, care s-a lipit prin contagiune, ca scabia de oaie, pe blana trăiristului exaltat.
Probabil că drumul spre pioşenie trece musai prin adevărurile parţiale. Altminteri Ciachir ar fi trebuit să pomenească şi despre ostilitatea la scenă deschisă dintre cei doi, despre diabolizarea lui Iorga, de către Nae Ionescu. Universitarul hitlerist pesemne că nu-i putea ierta celebrului savant treptata abandonare a poziţiilor politice extreme, partizanatul pentru Casa regală, succesele ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Dar mai ales nu i-a iertat denunţul la poliţie împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu, care a şi dus, ulterior, la arestarea şi execuţia sumară a Căpitanului.
În loc de poliloghia admirativă despre filiaţia pătimaşă de la Nicolae către Nae, poate fi suficient să le amintim cititorilor un pasaj scris cu à propos de însuşi Iorga: “Un «filozof» de idei tari, de gesturi grozave şi de ochi turceşte învîrtiţi în orbite, denunţîndu-mă pentru ceea ce s-a întîmplat în ciocnirile unei triste campanii electorale pe care am făcut tot ce puteam ca s-o împiedic – şi de aceea nici nu candidez personal – mă ia la refec, adăugîndu-mă aşa, din senin, la lista asasinilor politici (…). Mai e vorba acolo şi de moartea mea, pe care acest distins cugetător aproape quinquagenar o doreşte. Sunt pentru el cineva cu «un picior în groapă». Nimeni nu ştie, d-le Nae, ţi-o spune un Nicolae cu numele – şi capul – complet, cît are de trăit. Atîrnă şi de cum a trăit. Dar, pentru a mă coborî la nivelul d-tale, piciorul rămas poate sprijini încă o bătrîneţă onestă, trăind din muncă, şi muncitoare pentru alţii. Şi, la nevoie, el mai poate servi pentru ceva.”
Picior spate gios poate fi valabil şi pentru cei care deformează sub ochii noştri, la televizor, adevărurile de odinioară.
*
Nu putea lipsi, de pe lista apologeţilor lui Nae Ionescu, din filmul de la TVR Cultural, extremistul Răzvan Codrescu. Acesta ne-a împărtăşit, cu zîmbet viclean, rodul meditaţiilor sale profunde. Este nevoie de-o reală contribuţie românească în exegeza despre Nae, căci prea şi-au croit aici locul cercetătorii străini. După ce şi-a repetat ideea respectivă pe alte subtonuri (Nae trebuie perceput cu suflet curat, românesc), analistul a dat niscaiva exemple de comentatori străini, lipsiţi de suflet: Z. Ornea şi Ov. S. Crohmălniceanu.
La argumentul ăsta, m-am ridicat să deschid ferestrele. Ţineam să iasă cît mai repede, din camera mea, mirosul ideii scăpate de Răzvan Codrescu.
*
Critic literar antisemit – persoană care citeşte cărţile pornind de la prepuţ.
*
Am avut prilejul, în deschiderea studiului meu cu titlul Mihail Sebastian şi evreii, să insist pe identitatea complexă a scriitorului interbelic, pe apartenenţa lui simultană la mai multe etnii, realităţi geografice şi identităţi (fapt care, în mod paradoxal, îl scufunda şi mai apăsător în solitudinea sa iremediabilă). “Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aş încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e. (…) Eu ştiu ceea ce sînt, şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decît în ceea ce sînt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român şi dunărean.” Identitatea polimorfă exclude excluziunile. Ea poate fi răstălmăcită, din prostie sau rea-credinţă, dar va continua să existe ca atare.
Ce interesant că s-a gîndit şi Dan Culcer să-şi dea cu părerea pe tema asta, zărind vapoare, urşi polari şi aparate fotografice, acolo unde era vorba despre un destin tragic şi sensibil. În opinia bizară a vulcanului olog, dacă frazele lui Mihail Sebastian au fost scrise în sensul asumării unei etnii (“o declarație sforăitoare, o probă de naționalism exacerbat, rușinos”), atunci ele ar trebui să legitimeze şi mişcarea similară: corespondenta asumare etnică orgolioasă, din partea unui român, ungur, polonez, rus sau sîrb. Căci dacă evreul poate fi mîndru în etnia lui, de ce n-ar avea şi ceilalţi drepturi similare, fiecare pe felia proprie?
Nene Dane, iarăşi ai pornit-o de-a-mboulea. Declaraţia lui Mihail Sebastian – la vremea sa – nu venea să-l închidă pe titular în cuşca unei singure definiţii, în limitele unei etnii, ci chiar dimpotrivă, să-i afirme apartenenţa globalizatoare. Nu avea orgoliul excluziunilor, ci aspiraţia uşor naivă a îmbrăţişărilor frăţeşti. Între ce-a zis omul şi ce-ai priceput matale e distanţa de la un ghiocel la un bulan de miliţian.
*
Aura Christi e mînioasă-gîrlă că apar în presă conversaţiile telefonice de suflet dintre doi Nicolai: idolulul ei, Breban, şi idolul securiştilor, Pleşiţă. Mde, se pare că, în zilele noastre, nu li se mai poate interzice ziariştilor să scrie, tipografilor să tipărească şi cititorilor să citească. Autoarea alege, atunci, s-o dea cotită: se indignează în legătură cu… viteza de răspîndire a informaţiilor. Să vezi – să te freci la ochi – şi să nu crezi.
Logica christiană e dintre cele mai spumoase, încît merită citată aici spre imortalizare. “Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc… aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău!”
Ce-i drept, e drept. Între o veste (proastă) care se răspîndeşte şi o autostradă (autohtonă) care se construieşte există niscaiva decalaje cronologice. Singurul lucru care îmi scapă ţine de conexiunea logică a unor asemenea realităţi incompatibile. Mă gîndesc să formulez şi eu cîteva axiome pe aceeaşi frecvenţă de profunzime. Dacă nu m-aş scărpina dimineaţa după ureche, aş construi azi un zgîrie-nori. Dacă nu mi-ar ieşi un furuncul după ceafă, aş lua metroul pînă în centrul Clujului. Dacă n-aş citi-o pe Aura Christi, tare m-aş mai plictisi…
P.S. Expresia “primitiva noastră România” este, fireşte, greşită gramatical. După cum se ştie (de către alţii), în sintagma adjectiv + substantiv doar primul element poate fi articulat hotărît, nu şi al doilea. Aşadar nu pot spune/scrie, decît dacă mă prenumesc Aura, “simpaticul copilul”, “frumoasa fata”, “primitiva România” etc. Cînd a ajuns lumea să-l apere pe Breban folosindu-i agramaticalismele, înseamnă că e lată rău.
*
Citesc stupefiat primul paragraf al unui protest formulat de Nicolae Breban. Romancierul vorbeşte în următorii termeni despre sine însuşi: “Ce-i cu prostia asta, de «agent de influenţă», expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe «fine» care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!”.
*
Mă tem că, printr-un asemenea stil de comunicare publică, pe neobservate, cazul Breban va aluneca din repertoriul CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) în acela al CNAS (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate).
Excelent si la obiect.Mai scriti,e multa nevoe de astfel de opinii.