Pregătirile din ultimele zile m-au dus cu gândul la anii copilăriei, când sărbătoream Paștile alături de părinți.
Deși pentru unii e de neconceput o masă de Paști fără ouă roșii, Mama considera că mai sănătoase sunt cele vopsite natural, prin fierbere în coji de ceapă. Vopseaua cumpărată din piață (și care pătrundea prin coaja ouălelor) era o sursă de substanțe chimice. Începeam să adunăm cojile maronii de ceapă cu câteva săptămâni înainte de Vinerea mare. Responsabilitatea mea era culesul frunzelor de flori, de pătrunjel, trifoi, pe care le spălam și le așezam în diverse combinații artistice pe fiecare ou. Ciorapii vechi de mătase îi tăiam în dreptunghiuri, așezam cu grijă oul cu aranjamentul de frunze pe el, adunam ciorapul în jurul lui, legându-l cu ață. După fierberea în apa cu coji de ceapă, dădeam jos verdeața, care își lăsa forma imprimată pe ouăle maronii. Unse cu o bucățică de slănină, ouăle strălucitoare erau așezate într-un coșulet care, dumineca dimineața, era tapetat cu iarbă proaspăt culeasă.
Nu am înțeles niciodată legătura Sărbătorilor pascale cu iepurașul. Întrebasem o dată, de două ori și cum nu primisem un răspuns convingător, am hotărât de timpuriu că totul era doar o frumoasă poveste. Așteptam totuși sosirea “iepurașului”, care îmi aducea de fiecare dată câteva dulciuri. Mi-am trăit copilăria în “epoca de aur”, când până și o bucată de ciocolată era greu de procurat.
Cu toate greutățile inerente timpurilor trăite, în fiecare an, Mama încerca să îmi cumpere ceva nou de îmbrăcat. Îmi povestea cum, în copilăria ei, de Paști, mergea întotdeauna cu sora ei la biserică cu haine noi. Dorea să continue această tradiție, dar banii erau puțini, magazinele aproape goale. Trupul și sufletul, care ne aparțineau doar nouă, renășteau însă în fiecare an.
În noaptea de Înviere mergeam la biserică împreună cu Mama și sora ei. Îmi amintesc mulțimea de oameni adunată în fața catedralei din Arad, fiecare cu lumânări în mână. La miezul nopții, preotul ieșea din biserică, având Crucea și Sf Evanghelie într-o mână, iar în cealaltă, lumina! În urma sa, ușile se închideau, serviciul divin avea loc afară. Înconjuram biserica de trei ori, iar când preotul rostea “Hristos a înviat!” toți răspundeam, cu speranța în suflete, “Adevărat a înviat!” Ne întorceam la casele noastre, unde ne așteptau ouăle vopsite, alături de feliile de șuncă, drobul de miel și cozonacii pufoși.
Anii copilăriei și ai adolescenței au trecut, Sărbătorile de Paști au rămas însă neschimbate în inima mea.
“Iepurașul” vine în fiecare an, rolurile s-au schimbat, eu sunt acum aceea care duce mai departe tradiția in familia noastră. Copiii vopsesc ouăle, mergem la biserică în Noaptea Învierii, chiar dacă departe de locurile natale.
Și astfel, în fiecare an, Paștile aduc cu ele renașterea spiritului, a naturii…
Si inca o data am retrait Pastele copilariei mele. Multumesc Cristina!
la toate astea atat de frumos descrise de tine se adaugau Udatorii. In Arad veneau Udatorii, Cristina?
In Arad, din cate imi amintesc, nu veneau Udatorii. In unele zone ale tarii exista insa obiceiul ca a doua zi de Pasti, tinerii sa stropeasca fetele, caci se crede ca nici unei fete nu-i va merge bine daca nu este udata. Inainte, stropitul se facea cu apa de fantana; astazi fetele sunt udate cu parfum.
Iata ce am gasit referitor la legenda care explica acest obicei: „Se spune ca a doua zi de Pasti, o fata crestina vindea oua. De la ea cumpara o fata pagana. Cele doua intrand in vorba, prima ii explica legea crestineasca, dar cea de-a doua, neincrezatoare, ii spune: „Te-oi crede daca s-or inrosi ouale pe care mi le-ai vandut!” Pe data, ouale s-au inrosit, iar de spaima, fetele au lesinat amandoua. Trecand pe acolo doi flacai, le-au vazut si le-au stropit cu apa de la fantana. Revenindu-si, fetele le-au daruit drept rasplata oua inrosite, iar pagana s-a increstinat.”
Sarbatorile pascale sunt un frumos prilej de
retraire a traditiilor dar si o oca-
zie pentru parinti de-a evoca copiilor
amintiri de neuitat