Cel puţin 45 de morţi a lăsat în urmă valul de uragane care a lovit zona centrală şi de est a SUA în timpul weekendului. Sute de case distruse complet, mii de locuinţe parţial demolate de ploaie, vânt, grindină cât oul de găină (de găină, nu de porumbel), inundaţii instantanee şi mai ales tornade, aceste vărtejuri cărora abia le rezistă structurile de beton armat. (nu mulţi în România ştiu că marea majoritate a caselor în SUA sunt construite din materiale uşoare: lemn, rigips, izolaţie, structuri metalice minimale).
Aceasta ar fi ştirea seacă. Am avut parte de toate calamităţile enumerate mai sus într-un format miniatural, fiind plecat la munte la sfărşitul de săptămână. Inundaţii, dar n-au ajuns până la uşa casei. Vânt, dar nu a căzut decât un pin maiestuos, lângă o o construcţie exterioară pe care o putea face zob. Ploaie, dar nu cât să creeze un torent. Vârtej, cât să aducă două tone de frunze din pădure şi să le risipească pe pajiştea curăţată cu o săptămână în urmă. Grindină cu diametrul de doar 2 cm.
Cel mai mult m-a pus însă pe gânduri un şoim care a căzut din înaltul cerului ca o săgeată şi şi-a înfipt ghearele într-o altă creatură zburătoare care profita de căteva raze de soare de după furtună, în faţa casei. Într-o clipită a început să-i smulgă penele şi să rupă viaţa din ea. La câteva minute după aceea, speriat la rândul lui de umbra unor vulturi pleşuvi care începuseră să se rotească desupra pajiştei, şoimul şi-a luat zborul grăbit în pădure cu mica pasăre jumulită în gheare.
Nu pot să nu meditez pentru o clipă că m-am îndepărtat prea mult de natură, că pricep din ce în ce mai greu semnele vremii (mă uit la iPhone ca să văd cum e vremea afară în loc să arunc o privire pe fereastră) şi că fenomenele simple şi dure ale vieţii de dincolo de monitor îşi cresc şansele de a mă lua prin suprindere cu cât mă las mai mult atras de firul logic, curat şi uscat al discursului din mediul comunicaţional în care trăiesc.
Mai trebuie ieşit din când în când din această zonă de confort. Ajută la imunitate, la realism, la capacitatea de a privi şi înţelege o mulţime de lucruri aşa cum sunt în realitate, nu doar cum de informează alţii că sunt. Nu recomand plimbări în calea uraganului, dar măcar sub cerul liber, cu un ochi pentru păsările de pradă care, vă asigur, sunt mereu acolo.
Excelent articol. L-am simtit ca si cum l-ai fi scris pentru mine. Sint sigur ca si altii au simtit la fel. Multumesc.
Si eu iti multumesc, Vlad. Si DA, m-am gandit si la tine cand l-am scris.
M-am gandit si la Petru, si la Florin, si la Anton, si la Cristina, la Andrea, la Ovidiu (desigur, Ovidiu e un caz special, el este imersat pana peste cap in afara zonei de confort) si la George si la Lucian si la Paula si la multi, multi altii pe care nu-i numesc aici, intre care si copiii mei.
Trebuie iesit sub cerul liber, cu toate riscurile aparente.
As zice chiar, paradoxal, sunt mai multe pasari de prada deasupra capului nostru cand plutim in comoditate decat cand ne aflam sub dusul rece.
Articolul acesta trebuie citit de mai multe ori, pentru ca poate fi descifrat in chei diferite, desi aparent este foarte limpede.
Multumesc ca te-ai gandit la noi, cei din echipa Acum, care (sa nu uitam) a avut parte de curand de un „dus rece”…
Felicitari pentru articol.