Montreal oras frumos
Pleci calare,
Vii pe jos.
Revin in Montreal dupa peste zece ore de condus cateva autostrazi din Virginia, Maryland, Philadelphia, New Jersey si New York. Cu fiecare sosire in Montreal, orasul se deschide cu nostalgia anilor de tinerete petrecuti in aceasta metropola, incerc febra anilor ramasi in urma ce se micsoreaza asemenea pamantului dupa decolarea unui avion.
Ma las purtat de GPS, singurul deschizator al drumurilor in valtoarea noii conglomeratii urbane in zona de sud, unde candva pe fluviul Saint Laurent te pierdeai in cranguri salbatice. Nu mai recunosc nimic din infatisarea locurilor, asa cum probabil nici lumea ori noile cladiri nu ma recunosc nici ele. Ce altceva e timpul ? O pierdere a oglindirii noastre si pierdere in nedeslusita tristete.
Cu fiecare revenire a mea in Montreal sarbatoresc fie ziua mea (in aprilie), fie ziua fiului meu Sebastian (in octombrie). Reintalnesc fiul si ne asezam la masa. Candva tatal meu cu venirea bunicului. Pare redundant sa pun in evidenta inlantuirea generatiilor ce trec din tata in fiu. Se scrie putin, se neglijeaza imaginea tatalui.
Simbolul asociat tatalui ca protector, aducator de bani necesari casei se destrama, mai ales in cazul familiilor divortate. Lumea contemporana, rigorile legislative privind dreptul la custodie amplifica destinul tragic si sensibilitatea atator copii crescand fara tata. Durerea de rana adancita nu scade cand tu insuti nu-ti poti ierta pacatele.
Imi privesc fiul, acum barbat in toata firea. Cine repara urma lasata in sufletul lui de copil parasit in Romania pe cand avea doi ani, apoi din nou in Montreal pe cand avea 12 ani ? Sebastian nu se plange, nu reproseaza. As fi vrut sa-i marturisesc ca nu apartin tatilor ignoranti, sa-i descriu natura din mine ca o apa razvratita in cautarea de noi meandre, de noi albii.
Deschidem un Riesling de Mosel si ne cinstim. I-am adus cateva discuri vechi de peste cinzeci de ani. Daca poetul ratacitor din mine nu se potriveste cu spiritul sau de sportiv disciplinat, de viitor inginer, ne uneste in schimb gustul pentru muzica anilor ’30 din cafenelele berlineze si a grupului Comedian Harmonists.
Pe masura ce paharele se golesc, devenim mult mai deschisi unul cu celalalt. Nu-i vorbesc de impasurile, de erorile din propria-mi viata si nici nu-i tin nicio predica moralizatoare. Ii repet doar sa invete din greselile altora… Imi asum culpabilitatea de a nu-i putea oferi o viata opulenta. Isi urmeaza studiile universitare, are un job, uneori nu are zi libera. Relatia noastra nu se bazeaza pe subordonare filiala. Imi relateaza cu lux de amanunte escapadele sale cu colegii de grupa, cu multe blonde ( “blonde” in franceza quebecoise inseamna iubita).
Vorbim despre tatuaje, bere, vinuri si femei, despre tineretea mea si despre bunicii din Sibiu, mai nimic despre politica. Poate sprijinul de a-l fi adus in Canada pare sa fie o consolare pentru mine. Nu-si face griji pentru ziua de maine. Vorbim in romana, cand nu-si gaseste un cuvant, il corectez, nu se supara. A crescut in Montreal de la varsta de 6 ani si nu practica snobismul unora ce dupa plecarea lor din tara nu-si mai gasesc cuvintele in limba materna. Nu-i cer sa traiasca scindat sufleteste intre doua lumi sau chiar trei in cazul meu.
Mai bem un ultim pahar. Ascultam un cantec vechi : Mein Vater war ein Wandersmann (tatal meu a fost un nomad).
<iframe title=”YouTube video player” width=”480″ height=”390″ src=”http://www.youtube.com/embed/hx0r0R6q5YQ” frameborder=”0″ allowfullscreen></iframe>
Ninge in aprilie la Montreal, in Florida portocalii isi duc ultimul rod, la Sibiu narcisele si prunii sunt in floare.
(Va urma)