Auspiciile sub care începea biografia politică a celui care, printr-un efort excepţional al voinţei, avea să introducă ţara sa în arhitectura politică a Europei Luminilor, aproape împotriva cursului istoriei, erau dintre cele mai nefavorabile. Succesiunea contestată a ţarului Alexei Mihailovici expunea statul pe care acesta din urmă reuşise să-i confere o relativă stabilitate instituţională şi mai ales îi asigurase o poziţie solidă în relaţiile de putere din regiune, pericolului unei dezintegrări rapide, amintind de Vremurile Tulburi, sub impactul activizării forţelor nemulţumite de compromisul între tradiţie şi inovaţie, care, cu excepţia unor cezuri revoluţionare, a reprezentat dealtfel o permanenţă în istoria ruşilor. Scurta domnie a ţarului Feodor I a fost percepută ca o restauraţie parţială a facţiunii conservatoare, ostilă influenţelor străine pentru care opta anturajul celei de-a doua soţii a defunctului suveran, ţarina Natalia Narîşkina. Ascendentul acesteia nu a fost însă unul de durată, moartea prematură a ţarului determinând o rapidă recalibrare a raporturilor de putere de la Kremlin, în condiţiile în care dintre cei doi moştenitori legitimi ai tronului, doar ţareviciul Petru Alekseevici părea capabil să exercite autoritatea suverană, dar ascensiunea acestui copil promiţător, cu o sănătate robustă şi cu o paternitate contestată, a fost frânată şi chiar pusă în cauză de una din acele răsturnări extraordinare, amintind de schimbările dinastice din lumea bizantină sau de revoluţiile de palat din Orientul islamic.
Ţarevna Sofia şi guvernarea: un prim experiment reformist
În pofida acestor similitudini, celebra revoltă a streliţilor, iniţiată printr-un vast complot al unor cercuri militare şi boiereşti şi urmată de proclamarea regenţei Sofiei, sora vitregă a ţareviciului, sunt mai curând simptome ale tranziţiei sistemului instituţional şi a societăţii ruse şi a căutării unor soluţii optime pentru întărirea statului. Istoricii pozitivişti şi mai ales cei marxişti au contrapus perioada regenţei politicilor reformiste care i-au urmat, ilustrând caracterul său retrograd, imagine corectă doar în parte şi valabilă doar din perspectiva argumentelor prin care noii stăpâni ai Rusiei şi-au legitimat acţiunile. În fapt, însuşi faptul că boierimea rusă conservatoare considera potrivit să acorde suportul său unei femei, ilustrează o anume capacitate de a admite unele inovaţii oportune în gestionarea afacerilor publice. Disponibilitatea reformistă este ilustrată în şi mai mare măsură de administraţia prinţului Vasili Goliţân, favoritul regentei, iniţiatorul unor transformări în sfera administrativă şi militară, dar mai ales al unei diplomaţii active, care va asigura Rusiei încheierea unui tratat avantajos cu Polonia lui Jan Sobieski, care îi garanta stăpânirea Kievului, precum şi reglementarea litigiilor de frontieră cu China. Importanţa acestor succese diplomatice la confiniile răsăritene şi apusene ale vastului dar ineficientului stat moscovit, obţinute în relaţie cu state aflate la apogeul forţei lor militare, capătă o altă pondere în raport cu mediocritatea performanţelor de la frontierele sudice, chiar dacă inamicii acestui adevărat prim-ministru le-au inclus în seria dezastrelor cu care puterea Sofiei s-a identificat în imaginea publică şi în memoria istoricilor. Ca membră a Ligii Sfinte, Rusia s-a implicat în războiul împotriva turcilor, declanşând acţiuni militare de proporţii în Crimeea. Cele două campanii s-au sfârşit dezastruos, în pofida participării masive a forţelor căzăceşti din Ucraina, iar eşecul lor a determinat pe termen scurt o nouă schimbare de regim. În ultimă analiză, incapacitatea Rusiei de a tranşa o confruntare cu vasalii tătari ai Porţii ilustra, dincolo de calităţile unor comandanţi sau natura asimetrică a conflictelor din stepă, distanţa dintre realitatea puterii Rusiei şi agenda şi discursul elitei politice, dominate de aspiraţii imperiale. Dezastrul militar a accelerat, ca şi cu alte prilejuri în evoluţia politică a Rusiei, declanşarea revoltei militare care avea să-l transforme pe tânărul Petru Alexeevici în deţinătorul de facto al puterii. Din punctul de vedere al bazei sociale de care noul regim dispunea, aceasta nu diferea prea mult de aceia a opozanţilor, în anturajul învingătorilor s-au aflat membrii mai tineri ai vechilor familii boiereşti, dar şi colaboratori recrutaţi din rândurile refugiaţilor străini, germani, francezi şi scoţieni, care de la jumătatea secolului al XVII-lea locuiau într-un cartier distinct al Moscovei. Forţa militară a noii puteri consta de această dată în regimentele de gardă, alcătuite după model european, superioare unităţilor de streliţi, anacronice şi animate de un puternic spirit de castă.
O modernizare de campanie
Istoricii au glosat suficient în legătură cu caracterul global al reformelor petrine şi a impactului lor asupra Rusiei, de la instituţiile statului la viaţa cotidiană, de la economie la cultură. Oricât ar părea însă de straniu, aceste măsuri nu au fost rezultatul unui program elaborat, probabil nici măcar al unui angajament conştient, destul de puţin proprii unui tânăr suveran mai curând autodidact şi prea puţin tentat de reflecţii politice sau speculaţii intelectuale. Nu îi pot fi negate ţarului capacitatea excepţională de a asimila într-o formă amalgamată, cunoştinţe de tot felul, spiritul inovativ şi perseverenţa în urmărirea unor obiective de politică externă. Acestea sunt însă parte a conduitei ruse tradiţionale, preluată de la marii cnezi şi ţarii Moscovei, recuperarea pământurilor ruseşti şi obţinerea accesului la cele două mări aflate la limitele vechiului drum de la varegi la greci. Din această perspectivă, Petru cel Mare a privilegiat controlul mării în raport cu cel al pământului, dacă ar fi să aplicăm epocii sale paradigma abordărilor eurasiene. În relaţie cu procesul de modernizare cu iniţierea căruia este creditat, ţarul s-a dovedit a fi un bun manager, într-o accepţiune proprie mai curând timpurilor noastre decât secolului al XVIII-lea. Transformările pe care le-a impus celor guvernaţi nu au fost un scop în sine, nici nu au luat forma unui aşezământ legislativ coerent, fiind aproape exclusiv mijloace prin care s-a urmărit materializarea unui program politic, succesul în competiţia pentru putere. Această atitudine oportunistă s-a manifestat de la început, în faza finală a războiului cu Imperiul Otoman, când ofensiva rusă nu a mai vizat vechiul inamic tătar, ci portul Azov, cucerit la capătul unui lung asediu, graţie armamentului şi geniştilor şi marinarilor străini, o premieră pentru armata rusă, angajaţi cu prilejul primei călătorii a ţarului prin Europa. De acum, Rusia se afirmă ca un jucător pe cont propriu în chestiunea orientală, acordând prioritate interesului strategic în raport cu abordările confesionale.
În Livonia, pe urmele lui Ivan Grosnîi
Este dificil de stabilit în ce măsură o conştiinţă pragmatică a acestui interes sau fascinaţia ţarului pentru progresele economice şi civilizaţia Europei de nord-vest, au contat în deplasarea centrului de greutate al politicii sale externe din zona de locuire a fraţilor de credinţă spre litoralul Mării Baltice, socotit o pradă uşoară, dată fiind tinereţea şi lipsa de experienţă a noului suveran al Suediei, Carol al XII-lea. Lupta de aproape două decenii dintre cei doi protagonişti are dramatismul unui joc gigantic de ruletă rusă, implicând zeci de mii de oameni, în care terţii schimbă simpatiile, în funcţie de interesele de moment. Succesul diplomatic al Rusiei, care formase o alianţă cu Polonia regelui August al II-lea, electorul Saxoniei şi cu Danemarca, este contrabalansat de cel militar al Suediei, care printr-o exploatare eficientă a capacităţilor unor forţe militare profesioniste, i-a putut scoate din luptă pe toţi aliaţii ţarului. Anihilarea aproape în totalitate a armatei ruse la Narva a avut însă efectul contrar. Războiul a devenit cel mai important vector al modernizării, în condiţiile în care naţiunea inaugura seria de experienţe ce va culmina în anii celui de-al doilea război mondial, transformându-se într-o imensă maşină de război. Reformele timide din primii zece ani ai domniei, au cedat locul unor măsuri energice, vizând în special aparatul militar. Rusia a fost dotată în câţiva ani cu o nouă armată, alcătuită pe baza conscripţiei şi instruită în manieră europeană, în măsură să dispute cu succes forţelor suedeze stăpânirea oraşelor baltice. Expresia grandorii noii Rusii este dată de faptul că în aceste teritorii inospitaliere, proaspăt cucerite, ţarul va începe construirea Capitalei sale, Sankt Petersburg, efort care va presupune costuri umane şi materiale echivalente cu cele ale unui război, dar va conecta definitiv, politic, geografic şi simbolic, Rusia cu Europa. Pericolul extern a contribuit la solidarizarea majorităţii societăţii în jurul suveranului, chiar dacă opoziţia internă nu a lipsit, iar ea s-a manifestat tocmai în rândurile categoriilor tentate de schimbare. Caracterul centralist al reformelor a nemulţumit mediile căzăceşti, tentate de autoguvernare, stări de spirit care au luat forma revoltelor de la Don, sub conducerea atamanului Kondrati Bulavin şi mai ales a secesiunii cazacilor zaporojeni, conduşi de hatmanul Ivan Mazepa. Alături de Petru cel Mare, aceşti doi leaderi militari au devenit încarnări ale idealului romantic de eroism şi libertate, chiar dacă raţiunile care le-au guvernat conduita au avut origini pragmatice. Înfrângerea rebelilor a preliminat marea victorie de la Poltava, care a însemnat scoaterea definitivă a Suediei din rândul marilor puteri europene. Unii autori au pus în discuţie, ca în cazul tuturor victoriilor militare ale ruşilor, factori obiectivi precum imensitatea teritoriului Rusiei, circumstanţe climatice sau greşeli de strategie ale învinsului. Fără a le putea exclude în totalitate, trebuie avut în vedere că, măcar de această dată, se înfruntau două naţiuni nordice, iar superioritatea numerică a ruşilor, nu atât de disproporţionată cum consemnează izvoarele contemporane, era contrabalansată de plusul de experienţă al soldaţilor şi corpului ofiţeresc aflat la dispoziţia lui Carol al XII-lea. Peregrinările acestuia prin Imperiul Otoman aveau să declanşeze un nou război ruso-turc, în cursul căruia dimensiunea ortodoxă a politicii ţarului pravoslavnic avea să fie din nou utilizată ca instrument de propagandă, fără a determina ridicarea masivă a popoarelor ortodoxe pe care se conta. Mai mult decât atât, campania insuficient pregătită avea să se sfârşească cu dezastrul de la Stănileşti, iar tratatul încheiat cu sultanul a fost socotit aproape o victorie, în condiţiile în care ţarul s-a aflat în situaţia de a fi capturat de forţele marelui vizir, împreună cu aliatul său Dimitrie Cantemir. Rusia pierdea pentru o jumătate de secol ieşirea la Marea Neagră, dar eşecul de parcurs a fost contrabalansat cu prisosinţă de victoriile navale din nord, unde flota rusă recent construită creea îngrijorarea nu doar Suediei inamice, ci şi puterilor maritime şi aliaţilor. Dealtfel, eforturile acestora din urmă par să fi fost orientate mîn ultima fază a războiului spre limitarea progreselor ruşilor, ale căror forţe îşi fac apariţia şi în ducatele germane din nord-est, devenite protectorate ale ţarului. Performanţele politice şi militare au impus Rusia în atenţia mediilor politice şi intelectuale europene, iar efortul ţarului s-a concentrat asupra construirii de echivalenţe între cele două realităţi. Inovaţiile sale administrative şi legislative au vizat implementarea paradigmelor occidentale şi transformarea realităţilor ruseşti în acest sens, cel puţin a celor culturale şi politice. Vechiul ţarat al Moscovei şi al Întregii Rusii a devenit Imperiul Rusiei, condus de un suveran considerat egalul celui romano-german, iar noua entitate era dotată cu instituţii calchiate după modele europene dar purtând amprenta unor tradiţii locale. Înlocuirea vechilor prikazuri cu departamente, apariţia Senatului şi a Consiliului de Stat, au afectat comportamentul politic al elitelor, dar au avut efecte nesemnificative asupra categoriilor lipsite de privilegii. Iniţiativa economică, în special începutul punerii în valoare a resurselor Siberiei, generată de necesităţile militare, s-a caracterizat prin implicarea masivă a statului, care a mobilizat resursa umană gratuită a populaţiei dependente. În plan cultural, ţarul a acordat o preferinţă expresă literelor protestante, oarecum în defavoarea vechilor reformişti ortodocşi, inspiraţi de paradigmele culturale iezuite sau constantinopolitane. Pentru biserica ortodoxă rusă, circumspectă în general faţă de inovaţiile sale, domnia lui Petru cel Mare a avut urmări pe termen lung, asemănătoare mutatis mutandis celor ale secularizării averilor mănăstireşti de la noi. La moartea patriarhului Adrian, ţarul a renunţat să mai numească un succesor, plasând biserica sub autoritatea Sfântului Sinod, înzestrat cu o conducere colectivă. În planul relaţiilor de putere, decizia sa lichida dualitatea ţar-patriarh, care crease atâtea probleme primilor Romanovi şi consfinţea primatul statului asupra bisericii. În durată lungă, acest act a limitat implicarea bisericii în transformareasocietăţii ruse în profunzimea ei, lipsind puterea de forţa de sugestie a pietăţii. Pe durata domniei lui Petru cel Mare, aceste carenţe nu s-au făcut simţite, caracterul ireversibil al reformelor sale fiind o dovadă a gradului de susţinere de care s-au bucurat în ansamblul societăţii ruse, mai mult sau mai puţin conştiente de relaţia directă între aceste schimbări şi supravieţuirea statului şi naţiunii.
Reformele petrine au reprezentat în durată lungă maniera în care establishmentul social şi politic rus au răspuns provocărilor pe care modernitatea le impunea cu nuanţe proprii fiecărui areal de civilizaţie, naţiunilor occidentale şi orientale, creştine, musulmane sau budiste, iar dacă implementarea lor a avut o dimensiune aculturantă, gradul de acceptare le-a conferit caracterul ireversibil.