Momentele de turnură din evoluţia unui popor rămân impregnate în mentalul colectiv, în expresia sublimată a acţiunilor unei personalităţi de excepţie, investite de contemporani şi de posteritate cu capacităţi excepţionale, în măsură să-i confere un ascendent asupra comunităţii aflate sub autoritatea sa şi să-i justifice succesul în confruntarea cu inamicii interni sau externi. O astfel de percepţie a însoţit restituirea faptelor trecutului încă de la primele însemnări care au supravieţuit pe papyrusurile egiptene sau pe tăbliţele ceramice din Mesopotamia, iar fascinaţia exercitată de personalităţile istorice s-a modificat în mică măsură, în ciuda pledoariei pentru legitimarea istoriei ca ştiinţă şi a preferinţei istoricilor ultimelor două secole pentru fenomenele profunde, de durată lungă sau pentru conexiuni cu ştiinţele sociale şi cu cele exacte. Chiar dacă relatările istorice şi-au pierdut caracterul providenţialist odată cu Renaşterea, iar epopeile antichităţii şi legendele medievale au devenit obiectul predilect al istoriei literare, evoluţia umanităţii continuă să fie dominată de proiecţiile unor leaderi politici şi spirituali, de reformatori sociali, revoluţionari, gânditori sau inventatori, depersonalizaţi la rândul lor prin asimilarea în cadrele patrimoniului identitar al colectivităţii. Tentaţia acestei imagini simplificate a supravieţuit schimbărilor profunde aduse de modernitate, iar principiile toleranţei religioase, pluralismului politic şi liberalismului economic sau geneza statelor-naţiune sunt la rândul lor identificate cu cei care le-au dat expresii mai mult sau mai puţin coerente. Ar fi aproape imposibil să concepem, spre exemplu, creştinarea Ungariei altfel decât ca pe opera regelui Ştefan cel Sfânt, sau radicalismul revoluţionar maghiar emancipat de referirile la activitatea lui Lajosz Kossuth, iar exemple similare se pot găsi pentru fiecare naţiune în parte. Unei astfel de abordări nu i s-a putut sustrage nici chiar istoriografia marxistă, care proclama prioritatea apartenenţei sociale în dauna individualităţilor şi analiza succesiunii modurilor de producţie în raport cu factologia politică. În contradicţie flagrantă cu paradigmele de la care se revendica, scrisul istoric de inspiraţie naţional-comunistă a sfârşit prin a se concentra asupra unor personalităţi istorice creditate cu intenţii progresiste, de natură să-i transforme în precursori ai epigonilor de ultimă oră ai lui Stalin şi Mao-Tze-Dong.
Din acest punct de vedere, transformările pe care le-a cunoscut Rusia la începutul secolului al XVIII-lea, sunt identificate de istorici şi de publicul larg cu personalitatea ţarului Petru cel Mare, cu ambiţia sa de a transforma Marele Cnezat al Moscovei într-o putere europeană, conectată la rutele majore ale schimburilor comerciale şi deschisă la fluxul valorilor culturale ale Occidentului protestant şi catolic. Forţa de sugestie a acestui al treilea suveran al dinastiei Romanovilor, ajuns la 10 ani pe tronul tatălui său, împreună cu un frate lipsit de capacităţi şi domnind sub regenţa unei surori cu ambiţii imperiale, devenit la 17 ani singurul deţinător al puterii graţie unei lovituri de stat iniţiate de tinerii săi susţinători din regimentele de gardă, nu s-a diminuat cu trecerea timpului, iar o dovadă în acest sens este dată de popularitatea pe care episoadele anecdotice ale biografiei sale au cunoscut-o în raport cu alte episoade ale istoriei Rusiei. Călătoriile sale în Olanda, Anglia şi Franţa într-un relativ incognito, tăierea bărbilor şi schimbarea calendarului, au făcut obiectul relatărilor publiciştilor contemporani, iar evocarea lor şi-a păstrat savoarea pentru oamenii de litere mai mult decât scrierea elogioasă pe care Voltaire a dedicat-o celui pe care unii autori l-au socotit un precursor al despoţilor luminaţi din Europa secolului al XVIII-lea. De un interes comparabil s-au bucurat şi aspectele stridente ale actelor de guvernare, atrocităţile cărora le-au căzut victimă deopotrivă supuşii recalcitranţi şi membri ai familiei domnitoare, conduită care îl apropie pe reformatorul suveran al tuturor Rusiilor mai curând de contemporanii săi iranieni şi chinezi decât de partenerii săi de alianţe din Europa. Acest amestec de bizarerie şi violenţă, de teatralitate şi caricatură, au alimentat o bogată producţie livrescă, operă a unor călători reali sau fictivi prin Rusia, care operează cu simboluri din care specialiştii în imagologie reconstituie azi geografia simbolică a Europei de Est, familială autorilor iluminişti, dar cu reverberaţii în abordări contemporane, care nu ezită să-şi exprime scepticismul cu privire la caracterul ireversibil al modernizării Europei de la vest de Elba. Ruptura brutală cu trecutul pe care a operat-o reformismul petrin, a făcut edificările acestuia frecventabile pentru istoriografia sovietică, iar încercarea sa de modernizare printr-o atitudine nouă faţă de proximitatea occidentală, constând în preluarea selectivă a unor elemente de civilizaţie şi practici economice i-au asigurat popularitatea în mediile politice ruseşti contemporane, angajate mutatis mutandis într-un proces similar de modernizare. Vizibilitatea şi caracterul spectacular al acestor transformări a determinat însă trecerea în plan secund a unor date cel puţin la fel de însemnate pentru dinamica şi succesul implementării politicilor inovative ale ţarului, iar prima dintre acestea, cel puţin în succesiunea cronologică a faptelor, este disponibilitatea reformistă a unei părţi considerabile a societăţii ruseşti a secolului al XVIII-lea şi integrarea reformelor în cadrele raţiunii de stat.
Reforme înainte de reforme
Majoritatea scrierilor dedicate istoriei Rusiei subliniază diferenţele între ţaratul feudal al Moscovei, dominat politic de o boierime ignorantă, anarhică şi fără viziune etatică,şi spiritual de un cler xenofob şi ostil oricăror inovaţii liturgice, sceptic faţă de progresul ştiinţific sau de eventualul dialog cu ereticii latini sau protestanţi,şi Imperiul Rus, cu o administraţie apropiată de cea occidentală, cu instituţii de învăţământ şi o elită intelectuală cunoscătoare a limbii franceze, un stat implicat în echilibrul de putere considerat cheia de boltă a securităţii înainte de Revoluţia Franceză. Diferenţele sunt evident unele însemnate, dar imaginea cezurii şi saltului către progres pe care domnia lui Petru I le-ar fi reprezentat în evoluţia ţării sale trebuiesc privite cu mai multă circumspecţie. Fără a ceda unor tentaţii anacronice, merită subliniat faptul că lumea rusă şi corolarul său politic cunoscuseră transformări profunde încă la sfârşitul secolului al XVI-lea, iar „Vremurile Tulburi”, deceniile de criză politică care au urmat stingerii dinastiei Ruric, au fost un simptom al crizei structurale pe care o cunoştea dealtfel întreaga Europă de Est. Restaurarea puterii de stat şi alegerea ca ţar a tânărului Mihail Feodorovici, membru al unei familii înrudite cu ultimii suverani Ruricizi şi care se ilustrase în apărarea ortodoxiei ruse, chiar dacă patriarhul Filaret participase la tratativele pentru formarea unei uniuni personale ruso-polone, a reprezentat în ultimă analiză efectul mobilizării forţelor dinamice ale societăţii ruse, mica boierime provincială şi elitele urbane, ajunse la o naivă conştiinţă naţională,, forjată de pragmatismul vieţii cotidiene. Restaurarea unităţii interne şi opţiunea pentru o nouă dinastie reprezintă triumful forţelor Rusiei profunde, iar acestea se vor dovedi suficient de puternice pentru a contrabalansa tendinţele anarhice şi fragmentarismul feudal, acordând prin cunoscuta narodnaia opolcenie suportul militar necesar eliberării Moscovei şi consolidând prin votul unor adunări reprezentative poziţia unui suveran lipsit de experienţă politică. Bilanţul acestor decenii pare unul negativ din perspectiva competiţiei cu puterile din proximitate, Rusia Romanovilor pierduse toate debuşeele sale la Marea Baltică şi o bună parte a teritoriilor ruse apusene, inclusiv Smolenskul, în favoarea Uniunii Polono-Lituaniene, dar poate mai grav pe termen lung, mentalul colectiv al ruşilor înregistrase odată în plus echivalarea între străin şi inamic. Stările de spirit xenofobe ale maselor, împărtăşite mai ales în rândurile clerului monastic, au inhibat disponibilităţile progresiste ale establishmentului politic, tot mai conştient de necesitatea modernizării administraţiei şi statului ca premisă a supravieţuirii politice şi a recuperării teritoriilor pierdute. Această dualitate la nivelul percepţiei publice a făcut ca reformele să avanseze oarecum împotriva curentului, cu ezitări şi reacţii insurgente, dar într-un ritm ascendent, motivat de exigenţele funcţionării statului. Xenofobia majorităţii ruşilor nu i-a împiedicat pe ţarii care l-a precedat pe Petru I să reia relaţiile diplomatice şi proiectele de colaborare economică cu statele protestante, iar la finele domniei ţarului Mihail apăreau germenii unei concurenţe comerciale între britanici şi ruşi, odată cu deplasarea axei de tranzit a cerealelor şi a Drumului Mătăsii. Inovaţiile instituţionale s-au făcut simţite mai ales în plan militar, unde confruntarea inegală cu vecinii occidentali a impus adoptarea unor practici ale acestora din urmă. Permanentizarea ostilităţilor la frontiera apuseană a determinat apariţia aşa-numitelor regimente după model străin, alcătuite iniţial din voluntari instruiţi şi comandaţi de ofiţeri străini şi rezidând în garnizoane permanente. Chiar dacă funcţionarea acestora a avut un caracter intermitent, ponderea lor a fost suficient de însemnată pentru a oferi Rusiei o poziţie solidă în războiul ruso-polon din 1654-1667, la capătul căruia estul Ucrainei şi Kievul aveau să revină sub stăpânirea ţarului. Implicarea Rusiei în complicata ecuaţie politică din Polonia-Lituania, cunoscută mai ales din perspectiva literară a lui Senkiewicz, a prilejuit şi prima conturare a unui proiect politic rusesc aproape modern, aflat în concurenţă cu lupta pentru Ucraina. Unii colaboratori ai ţarului au susţinut în contrapartida interminabilei confruntări de la Nipru, o implicare mai activă în zona Mării Baltice, încorporarea bogatelor centre comerciale din Livonia şi Estonia şi conectarea la axele majore ale schimburilor europene fiind considerate mai importante decât fostele posesiuni ale Kievului. Chiar dacă poziţia politică a promotorilor acestui proiect nu era suficient de solidă pentru a-i asigura prevalenţa în raport cu cel vizând combaterea inamicului tradiţional şi solidaritatea ortodoxă, ideea merită evocată din perspectiva valorii sale de premisă a unei politici externe inovative.Potenţialul de dinamism al societăţii ruse s-a manifestat şi pe alte planuri, mai puţin vizibile pentru observatorii europeni contemporani. Secolul al XVII-lea a însemnat colonizarea deplină a Siberiei, proces în care statul a avut un rol secundar, prioritatea revenind expediţiilor de explorare şi cucerire organizate de cazaci. Fenomenul a fost analizat de unii autori americani într-o comparaţie cu înaintarea pionierilor spre Pacific, şi chiar dacă există diferenţe notabile, importanţa celor două dimensiuni ale expansiunii europene este una comparabilă. În plan cultural, Rusia primilor Romanovi se identifică drept depozitar al tradiţiei ortodoxe, iar patronajul asupra Locurilor Sfinte şi al aşezămintelor de la Muntele Athos a permis familiarizarea clerului rus cu achiziţiile intelectualităţii greco-levantine de la Constantinopol şi Ierusalim, dar şi asimilarea unor teze ale reformismului catolic, pe filiera ortodoxiei ucrainiene, dominate de opera educativă a mitropolitului Petru Movilă. Încercarea autorităţilor ecleziastice de a uniformiza riturile şi scrierile religioase a arătat odată în plus obstacolele pe care orice inovaţie le avea de înfruntat. Opoziţia la reformele patriarhului Nikon a provocat o adevărată schismă în cadrul bisericii ruse, aşa-numita raskol, iar adepţii săi au avut de suferit persecuţiile autorităţilor de stat.
Sfârşitul domniei ţarului Alexei Mihailovici lăsa dilema Rusiei moscovite cu privire la drumul pe care urma să-l apuce nerezolvată în cea mai mare parte, chiar dacă mediile politice şi ierarhia superioară a bisericii erau conştiente de necesitatea unor schimbări mai mult sau mai puţin profunde.