caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Libia – un viitor incert

de (27-3-2011)
2 ecouri

La 16 februarie s-au înregistrat primele demonstraţii populare la Tripoli, capitala libiană. Astfel, şi această ţară nord-africană s-a contaminat de valul de revolte care a cuprins regiunea.. Chiar dacă şi în celelalte state au avut şi au  loc violenţe  iar  ciocnirile dintre demonstranţi şi autorităţi au făcut victime, numai în cazul Libiei se poate vorbi, cel puţin deocamdată, de un adevărat război civil, cu confruntări între grupările aflate în conflict. Spre deosebire de Egipt, liderul libian, colonelul Moammar Gadhafi nu vrea să renunţe la putere şi  a pornit un război sângeros împotriva opozanţilor lui.Luând această decizie, el a oferit comunităţii internaţionale “motivul” unei rezoluţii ONU pentru „a proteja viaţa civililor”, de fapt a opoziţiei anti-gadhafi, care a permis impunerea unei zone de interdicţie aeriană. Cu alte cuvinte, o intervenţie aeriană împotriva punctelor strategice ale liderului libian – aeroporturi militare, flotila de avioane, centre de comandă şi control şi alte obiective militare. Intervenţia a început în momentul în care forţele opoziţiei, concentrate la Benghazi, care, în prima etapă a războiului, au reuşit să cucerească importante oraşe strategice şi s-au apropiat de Tripoli, au pierdut teren în faţa formaţiunilor de luptă bine organizate, înarmate şi antrenate ale lui Gadhafi. Am folosit expresia formaţiuni de luptă deoarece nu armata a jucat  aici un rol esenţial ci gărzile de corp ale liderului libian, conduse chiar de fiii acestuia. Când Occidentul şi-a dat seama de situaţia defavorabilă a adversarilor lui Gadhafi şi temându-se de răzbunarea acestuia în cazul în care ar putea cuceri Benghazi,  s-a decis această formă de intervenţie care a avut succes în războiul din Iugoslavia şi a dus la căderea lui Slobodan Miloşevici, preşedintele naţionalist al ţării. Acolo motivul a fost purificarea etnică, în Libia poate am putea numi purificare tribală.

Miza războiului

Chiar dacă  statele occidentale care s-au implicat în conflict nu recunosc, dimpotrivă susţin contrariul, miza este schimbarea lui Gadhafi. Dar cu cine? Neîndoielnic, Gadhafi este un dictator, un terorist care a folosit metode teroriste împotriva Occidentului ( nimeni nu uită cazul avionului de pasageri care a explodat la Lockerbie), drepturile omului sunt noţiuni necunoscute în Libia iar cei care deţin  puterea fie fac parte din familia lui, fie din tribul lui din vestul ţării iar opozanţii lui – din alte triburi din est. Fapt este că Gadhafi este sprijinit de o parte din populaţie, în pofida embargoului economic şi militar impus, dispune de armament şi fonduri cu care a reuşit să-şi adune şi o armată de mercenari din ţări africane şi să-i recompense cu bani pe susţinătorii lui.. Aceştia ştiu că în cazul schimbării de regim, vor pierde toate avantajele de care s-au bucurat până acum. De aceea, s-au dovedit mai puternici şi mai uniţi decât opoziţia foarte eterogenă, compusă , aşa cum am arătat, din membrii unor triburi, personalităţi care făcuseră parte din guvernul libian, din armată şi din aşa numita opoziţie istorică, respectiv cei care de multă vreme au dorit să-l răstoarne pe colonel. Şi aici este necesară o clarificare- lozincile antigadhafi, la fel ca în celelalte state din Africa de nord sau din Orientul Mijlociu, au aparenţă de democraţie dar nu este vorba de o democraţie în stil occidental. Clişeele, ideologia, ierarhia de valori ale Ooccidentului sunt departe de lumea arabă, chiar dacă vorbesc în numele lor. Un singur fapt este ilustrativ în acest sens şi foarte bine descris într-un reportaj recent din Los Angeles Times. În Benghazi, care datorită intevenţiei occidentale  nu a fost cucerit de forţele lui Gadhafi, s-a început o adevărată “vânătoate de vrăjitoare”, civili, mulţi dintre ei neimplicaţi în nici o parte, au fost arestaţi cu sutele şi trimişi la închisorile unde până acum s-au aflat opozanţii, fiind acuzaţi  că ar fi agenţi sau mercenari ai lui Gadhafi, mai ales persoane provenite din alte ţări africane. De fapt cei mai mulţi sunt muncitori imigranţi veniţi să lucreze în Libia. Eterogena opoziţie abia a reuşit să-şi încropească o conducere care să poată sta de vorba cu ţările din coaliţia anti-gadhafi, astfel că rămâne cel puţin deocamdată valabilă întrebarea, cine va veni în locul actualului lider şi care sunt garanţiile că alesul va fi ataşat valorilor democratiei occidentale.

Occidentul indecis

Cu experienţa războiului din Irak, nici unul din statele occidentale care vroiau să sprijine opoziţia, nu a fost .dispus să participe la o intevenţie fără” binecuvântarea” ONU şi fără sprijinul ţărilor arabe. Consliul de Securitate a adoptat o rezoluţie. Rusia şi China  s-au abţinut şi nu şi-au exercitat dreptul de veto. Franţa a fost cea care a depus cele mai mari presiuni şi care şi-a asumat sarcina de a fi un vârf de lance al acestei acţiuni, încercând să şteargă „pata” tunisiană. Statele Unite  nu au dorit să iasă în faţă, lăsând europenilor iniţiativa. A durat mult până când NATO şi-a asumat rolul de “superviser” al intevenţiei, mai ales datorită opoziţiei Turciei.

Este un lucru comun interersul  acestor  ţări în menţinerea exporturilor de petrol libiene, s-a văzut cum a crescut preţul barilului din momentul declanşrii mişcărilor de protest în regiune. Marea problemă este însă  strategia viitoare a Occidentului în intervenţia anti-gadhafi. Ce resurse este dispus să aloce,  cât timp va dori să lupte şi în ce fel. S-a afirmat că acest demers vizeaz[ apărarea vieţii civililor, dar de-acum bombardamentele aviaţiei implicate în embargoul aerian au făcut victime în rândul civililor, motiv pentru care multe ţări arabe care au susţinut intervenţia au început să regrete pasul făcut şi să se retragă. Apoi, aşa cum s-a dovedit şi în alte cazuri , cu excepţia Iugoslaviei, un război aerian fără unul terestru, nu aduce o victorie militară. Or, acesta din urmă poate  fi considerat invazie, poate duce la ocupaţie, poate fi calificat drept imperialist, poagte schimba viziunea unei părţi din populaţie, transformând simpatia faţă de sprijinul occidental în ură, în insurgenţă,.aşa cum s-a întâmplat şi în Irak. Sunt decizii politice dificile, cu consecinţe imprevizibile. De aceea, viitorul Libiei este o necunoscută.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Stefan N. Maier: (27-3-2011 la 22:14)

    Excelenta analiza. Onesta, originala, documentata, realizata profesional si cu dorinta vadita de a spune lucrurilor pe nume.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stéph: (29-3-2011 la 12:09)

    După seismul revoluţionar din ţările arabo-musulmane, românul şi-ar putea spune: „Când văd ce-i la mine în ţară, mă simt dezolat, când mă compar cu alţii…, ceva mai consolat”. Cu foarte puţine excepţii, mai toate revoluţiile se soldează cu pierderi de vieţi inocente.
    Dacă n-am bănui o lovitură de stat sau o trădare, cum insinuează unii, revoluţia din România a fost şi ea o piesă din dominoul revoluţionar est-european, asemănător întrucâtva celui nord-african.
    Dictatura, cât ar fi ea de voinică, depăşeşte rareori durata unei vieţi omeneşti, iar dictatorii mor rareori de moarte naturală. Istoria o poate mărturisi. Este legea implacabilă a cauzalităţii sau, mai pe înţeles, fenomenul bumerangului. Ca şi „tătucul” Stalin, sau alţi tirani ai istoriei contemporane, colonelul Kadhafi , fanfaron de operetă, începuse să se creadă nemuritor datorită unei dinastii familiale impuse cu de-a sila, populaţiei compozite numită Libia.
    Este uşor imaginabil genocidul programat de furia unui „cârmaci” dezechilibrat dacă forţele umaniste i-ar fi lăsat alegerea.
    Chiar dacă cota de popularitate, pe plan naţional, a lui Sarkozy a coborât la un nivel îngrijorător, nu i se poate contesta meritul de co-iniţiator, al presiunii militare, franco-britanice împotriva impulsurilor ucigaşe ale libianului. Neîndoielnic, e foarte trist ca un număr de civili s-au găsit în calea operaţie aeriene „Aube de l’odossée”, destinate distrugerii arsenalului militar kadaffian. Cu toate acestea, într-un astfel de conflict armat, unde viclenia diabolică a inamicului constă în utilizarea populaţiei drept pavăza şi în pofida virtuţilor chirurgicale ale aviaţiei, evitarea pierderilor civile este cvasi imposibilă.

    Cinismul lui Kadhafi a depăşit însă orice limită, pretinzându-se gata să accepte un plan al organizaţiei panafricane prevăzând încetarea ostilităţilor şi un dialog în vederea unei „tranziţii” spre democraţie.
    Numai că opoziţia, supranumită şi rebeliune, cu sediul la Benghazi, pregătită mai mult sau mai puţin să guverneze, nu se lasă momită de propuneri amăgitoare şi utopice: „Singura soluţie pentru încetarea acestui conflict fratricid, este deferirea dictatorului şi a fiilor săi înaintea justiţiei pentru crime contra umanităţii”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.239.147.197