„Mi-am pierdut stickul, mă omoară bărbatu-meu!” am exclamat într-o seară de luni (ziua cea mai grea, când am de pregătit două emisiuni), disperată că – după îndelungi căutări pe birourile şi în computerele din redacţie, răsturnarea poşetei şi golirea buzunarelor – nu-mi găseam „memory-flash”-ul de 12 Giga ( pe care mi-l împrumutase soţul meu cu câteva luni în urmă) cu o mulţime de informaţii şi imagini importante. Cum de mă trezisem rostind această „formulă”, din moment ce orice trăsnaie aş face, nu sunt nici măcar „certată”? Dimpotrivă. Bărbatul meu declanşează operaţiunea de reparare, remediere, salvare (strângerea cioburilor, înlocuirea pieselor stricate, căutarea cheilor şi de astă dată – probabil – a stickului de memorie rătăcit) pentru a reduce pe cât posibil daunele.
Vorbele care-mi ieşiseră pe gură fără nicio noimă mi se impregnaseră, probabil, în memorie încă din copilărie (când îl auzeam pe vecinul de bloc care-şi snopea nevasta în bătaie) şi au fost fixate de-a lungul anilor de relatările femeilor (cu ochii plânşi şi umerii lăsaţi a resemnare) despre soţii violenţi care le bat, le ameninţă, le maltratează. Potrivit statisticilor din ultimii doi ani, la fiecare două minute o femeie este bătută în România, numărul victimelor violenţei domestice ridicându-se la peste un milion pe an. Bărbaţi (din toate categoriile sociale) care-şi agresează nevestele fizic şi psihic, şi femei (din toate categoriile sociale) care rabdă şi tac. Însă numărul plângerilor la poliţie pe motiv de violenţă în familie este mult mai redus decât al cazurilor reale. Femeilor le e ruşine să vorbească despre cele îndurate sau, poate, se gândesc că aşa e în firea lucrurilor, din moment ce şi preotul rosteşte la cununie atât de cunoscutul citat din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel: „Femeia să se teamă de bărbat!” . Iată cum tălmăceşte un preot această poruncă: „Teamă, aici înseamnă respect şi adoraţie. În acest sens trebuie înţeleasă şi teama de Dumnezeu, despre care ştim că este începutul înţelepciunii sau baza înţelepciunii. Teama faţă de Dumnezeu este respectul faţă de Dumnezeu. Privirea la Dumnezeu cu supunere şi cu adoraţie. Dacă tu îl respecţi pe soţul tău, înseamnă că te şi încrezi în soţul tău. Şi dacă te încrezi în soţul tău, te poţi încredinţa pe tine însăţi lui, te poţi supune lui.
( http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/10/02/femeia-sa-se-teama-de-barbat/)
Nu ştiu, nu înţeleg (poate are să-mi explice cineva) de ce e asimetrică porunca privind respectul faţă de soţi, în Sfânta Scriptură, dar ştiu foarte bine că femeia nu e la fel cu bărbatul. Unei femeii îi e hărăzit să se teamă mult mai mult decât unui bărbat, pentru simplul fapt că ea presimte, intuieşte pericolele care-i pasc pe cei dragi: cei cărora le-a dat viaţă şi îi ocroteşte, cei de care e legată trup şi suflet. Femeia este un ghem de temeri: de boală, de foamete, de accidente, de părăsire. Uneori se teme şi de prea multă bucurie… Poate că tocmai din temerile acestea încâlcite izvorăşte forţa şi rezistenţa ei în faţa încercărilor vieţii.
Femeii îi e sortit să se teamă pentru cineva, iar societăţii îi revine rolul de a o scuti de teama de cineva. Dar strădaniile acesteia din urmă, nu se prea fac simţite, din păcate. Femeia se teme de soţul, tatăl sau fiul ei care vin acasă beţi şi o iau la bătaie (scene de violenţă la care nu intervin vecinii şi poliţia, decât arareori), de şeful care o asupreşte, o ameninţă sau abuzează de ea (şi colegii nu-i sar în apărare), de golanul care o agaţă pe stradă şi o poate agresa (adesea sub privirile nepăsătoare ale celor din jur). La noi, de multe ori, „Mă omoară bărbatul meu!” e un ţipăt de ajutor şi nu o figură de stil.
Hm, e o actiune de amploare sa ,,faci update la MaleMan2010.1″ la cele cateva milioane de barbati (unii din ei au sarit deja ca arsi sa nu li se ,,bage chipul”).
Dar am auzit ieri altceva care m-a pus pe ganduri. Cica legislatia romaneasca, la atribuirea ingrijirii copilului dupa divort unuia dintre parinti, printre alte conditii, o prevede si pe aceea ca mama poate pierde ingrijirea copilului daca e dovedita a fi ,,imorala” – dar asta nu e valabila pentru tata. Formularea ,,legiutorului” difera bineinteles, dar daca esenta se pastreaaza, e ingrijorator. Chiar asa sa fie?
Am incercat sa ma documentez asupra veridicitatii celor auzite de mine (comentariul meu anterior). Nu mi s-a confirmat dar nici infirmat. In cazul divortului in care sotii aflati in proces de divort, nu se inteleg cu privire la incredintarea copilului se face apel la Autoritatea tutelara care face o ancheta sociala asupra ambilor parinti. ,,Moralitatea” in informatia gasita de mine nu e mentionata.
Spune totusi ceva asupra perpetuarii unei atitudini ca in ,,gura lumii” mai exista aceasta credinta ca mama ar putea fi supusa unor alte rigori decat tatal.
Am ajuns la 48 de ani de casnicie pe care amandoi o consideram fericita!!!
Nu pot sa spun ca nu ne-am certat, din contara destul de mult.Cand cu motive intemeiate cand pentru fleacuri ( suntem din zodia berbeci, se spune ca asta e motivul)
Afirm cu fermitate ca nici odata nu a existat ” frica ” la noi.Increderea este reciproca si deplina.
Dar mentalitatea oamenilor difera si comportamentul in viata conjugala evident difera din mai multe motive, printre care cred ca cel mai important este educatia si cultura.
In trecut am avut vecini o familie ( nu doresc generalizez si sa aduc jigniri tarii de origine a vecinilor, deci spun numai ca nu erau europeni). Sotul periodic isi batea sotia ( si nu pentru ca era beat). Dupa fiecare batae la scurt timp dupa terminarea plansului o vedeam prin geam pregatind mancarea cateodata cantand.
Sotia mea a intrebat la un moment datfemeia „cum suporti? nu tie frica cand te trezesti?” Nu , a fost raspunsul, pana ma bate inseamna ca MA IUBESTE……….
Ca sa nu-i vedem pe barbatii romani ca unici relatez o informatie dintr-un cotidian suedez. In 2010, in ,,judetul” Stockholm (circa 2 milioane populatie) au fost depuse plangeri impotriva violentei conjugale de catre 4000 femei dar si de catre 1000 barbati. In conditiile in care progresele in materie de egalitate intre sexe ale societatii suedeze sunt luate ca referinta…
Articolul reflecta un adevar brutal si urat. Probabil ca dupa ce au evadat din matriarhat, barbatii s-au ingrijit sa construiasca o societate in care femeia sa se „bucure” decat de dreptul de a fi de acord cu deciziile barbatilor atat la nivelul familiei cat si al sistemului social. La sfarsitul secolului al XIX-lea a inceput sa se afirme miscarea feminista care a avut succese remarcabile si in primul rand votul universal.
Desigur ca in societatile democratice, baza societatii o constituie legislatia. In acest sens, s-a crest baza legala pentru eliminarea discriminarii dintre sexe.
Mai ramane ca educatia facuta in familie si la scoala, sa nu ignore acest concept….
Cum la noi educatia a regresat (si in familie si in institutiile de stat), femeia va trebui sa se mai teama de barbat.
„la noi educatia a regresat (si in familie si in institutiile de stat), femeia va trebui sa se mai teama de barbat.”
Să înțeleg că în perioada comunistă educația din acest punct de vedere era mai avansată ca azi?
Inainte cu citiva ani barbatul mergea la vinatoare si aducea acasa mamuta (astazi banii) si se simtea raspunzator de incasari. Si azi se vede cit de umilit se simte barbatul care nu lucreaza si nu cistiga. Femea era acasa si se simtea raspunzatoare!! pe toate ce era acasa. Si daca ceva nu era cum trebue se simtea vinovata!!. Daca te simti vinovat , primesti bataile in liniste, rabda si tac.
Fapt deja demonstrabil, femeia poate fi şi altceva decât obiectul
cupidităţii masculine. Erotismul, nu de mult considerat ca o formă
subversivă a poeziei, a devenit astăzi una dintre cele mai redutabile arme sociale. Îmboldeşte consumatorii să consume şi, secundar, să se reproducă. Femeia, abia ieşită dintr-o stare de servitudine, riscă să cadă în alta şi mai derizorie, căci liber consimţită.
Teoreticienii „fericirii în sclavie” apăra o lume unde adevăratele valori sunt publicitatea şi şantajul. Chiar dacă fantoma derizorie a erotismului nu şi-ar trăi ultimele respiraţii, ea se va dispa, fără doar şi poate, la primele licăriri ale începutului „noii femei”.
In sumbra utopie comunista, asistam numai la simulacrul egalitatii intre femeie si barbat. Cum dealtfel la tot tesutul social de-atunci decretat echitabil.
Domnule Steph,
Ce intelegeti prin „noua femeie” ? Dar prin „fantoma erotismului?” Sa intelegem ca erotismul a si murit?! Ar fi interesant sa explicati cele afirmate.