Marţişorul simbolizează puterea soarelui şi puritatea sufletească, fiind un prilej de a ne mărturisi dragostea şi apropierea într-o manieră tradiţional românească . Dăruit fie de către bărbaţi femeilor, fie de către femei altor femei sau de către femei bărbaţilor şi nu invers ( în Bucovina), Mărţişorul a rămas peste ani un ambasador al gândurilor bune şi al zâmbetului în prag de primăvară.
Mărţişorul simboliza firul zilelor din an tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile pe munte, fiind asimilat firului vieţii omului tors la naştere de către ursitoare.
Obiceiul mărţişorului este legat, conform tradiţiei, de momentul morţii şi naşterii simbolice a Babei Dochia, denumire sub care apărea în legendele şi cântecele populare româneşti divinitatea etnică a Daciei- Rhea, Terra Dacia sau Dacia Augusta.
„Aceasta, ieşind pe la începutul primăverii prea de timpuriu cu oile pe munte, a fost înghetată şi apoi prefăcută în stană de piatră.[…] Aproape toate imaginile primitive feminine, sculptate prin stâncile Carpaţilor sunt considerate de popor că reprezintă pe Baba Dochia. O deosebită celebritate a avut până în secolul al XVIII-lea figura cea colosală a Babei Dochia din Carpaţii Moldovei.” ( Dacia Preistorică-N.Densuşianu )
„ Mărţişorul era un ban de aur sau de argint , ori un medalion, legat cu un şnur roşu-alb, pe care românii îl puneau copiilor la gât sau la mână.
Mărţişorul se mai numeşte în unele zone Mărţiguş sau Marţ, fiind purtat pentru noroc, în decursul anului, iar cei care-l poartă cred că vor fi sănătoşi şi curaţi ca argintul şi că peste vară nu-i vor mai apuca şi scutura frigurile.
Mărţişorul se punea în zorii zilei de 1 Martie, înainte de răsăritul soarelui, iar când îl puneau, părinţii se fereau să fie văzuţi de vreo femeie însărcinată, crezând că se pătează copilul pe ochi. Unii copii purtau Mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl lăsau pe crenguţele unui pom tânăr; şi dacă pomişorului îi mergea bine în acel an însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. Alţii îl păstrau până ce vedeau primul arbust înflorit, de obicei porumbar sau păducel şi îl puneau pe pomişor, sperând să fie albi ca florile acestuia.
În unele zone, Mărţişorul se poartă până când începe cucul a cânta sau până când vin berzele. Astăzi Mărţişorul este purtat mai ales de femei si fete şi, doar în unele sate mai izolate, îl poartă bărbaţii şi băieţii. Rareori se mai face din bani de aur sau de argint şi nu mai este ţinut toată luna, ci numai câteva zile, la începutul lui martie.
În Muntenia se spune :„ Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de soare.”
Pe la sfârşitul lui martie, femeile şi fetele iau şnurul Mărţişorului şi îl pun pe trandafiri, iar moneda sau medalionul le dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că aceea ce le-a purtat va avea faţa albă cum e caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul.” ( Dacia Secretă-Adrian Bucurescu, Ed.Arhetip, 1998)
Tradiţia Mărţişorului este legată inseparabil de revenirea primăverii. Strămoşii geto-daci serbau la 1 martie debutul unui nou an, iar mărţişorul era un talisman oferit în aceast moment, fiind mesagerul gândurilor bune şi al urării de „ La mulţi ani ”.
Abundând în folclorul geto-dac, împletirea celor două culori reprezintă o spirală a vieţii, în care roşul şi albul se alătură într-o renaştere perpetuă ţesând ADN-ul magic al ciclului etern al vieţii. Unitate a contrariilor, şnurul mărţişorului îngemănează roşul reprezentând focul, esenţa feminină cu albul, simbolizând aerul, învolburarea norilor şi curăţenia zăpezii , fiind asociat înţelepciunii bărbatului.
În cartea “Cu bastonul prin Bucureşti”, Arghezi – citat de Dan Cioroianu (http://www.romania.co.nz/ro/martisor.php) – scria: “…La început, atunci cand va fi fost acest început, marţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând „farmece” şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât….” Plin de umor, Arghezi continua: “ Pentru că românul e totdeauna întreg şi solidar cu sine: timpurile de trudă şi pâinea nu-l pot abrutiza până la uitarea sărutării şi a podoabei […]”.