ACUM.TV

În numărul 561 al Observatorului cultural, a apărut articolul „Un contramodel de abordare a Holocaustului“, consacrat ultimei mele cărţi: Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente, Bucureşti, Editura Hasefer, 2010, 576 p. Obiectivul recenziei lui Liviu Rotman (L.R.) este discreditarea rolului istoric jucat de şef-rabinul Alexandru Şafran în timpul celui de-al doilea război mondial şi, în acelaşi timp, afectarea reputaţiei mele de istoric. Este vorba despre o voinţă tenace de denigrare, din partea cuiva care nu a produs nici un studiu privind perioada anilor 1940-1944 şi a cărui „muncă“ actuală constă în a suscita o polemică falsă pentru a face să se vorbească despre el. Îmi propun să răspund alegaţiilor lui Rotman.

L.R. atacă titlul cărţii, prefăcîndu-se că nu înţelege semnificaţia sa. El critică utilizarea termenului „Şoah“, considerîndu-l un „barbarism“.

– L.R. îmi reproşează folosirea cuvîntului „Şoah“ în loc de „Holocaust“. În introducere explic termenul „Şoah“ (în ebraică „catastrofă“ sau „distrugere“), care se referă la masacrul sistematic la care au fost supuşi evreii europeni de către regimul nazist şi colaboratorii săi în diferitele ţări ale Europei. Prefer folosirea acestui termen, utilizat în mod curent în Israel, unde Parlamentul a instaurat Ziua Şoahului şi a curajului (Yom ha-Shoah ve-ha-gvura), precum şi în Franţa, unde s-a răspîndit graţie filmului Shoah al lui Claude Lanzmann. Pledez pentru utilizarea termenului „Şoah“, cuvînt de sine stătător, care nu face loc nici unei confuzii, fiind singurul care desemnează unicitatea fenomenului de nimicire totală a poporului evreu.

– L.R. nu înţelege semnificaţia expresiei „Şoahul neterminat în România“. El extrage din „Argument“ următoarea frază: „În România a existat un Şoah neterminat care a fost în acelaşi timp un Şoah fără camere de gazare“, pretinzînd că, folosind-o, aş vrea să stabilesc o legătură de cauzalitate între aceste două propoziţii, ceea ce, evident, nu este cazul. Şoahul, în România, a fost neterminat; din nefericire, el s-a produs, dar nu a fost dus pînă la termenul final cerut de nazişti: desfăşurarea lui a fost întreruptă în urma unor intervenţii, printre care acelea ale lui Alexandru Şafran pe lîngă mitropolitul Bălan şi pe lîngă nunţiul apostolic Andrea Cassulo, care, la rîndul lor, au intervenit pe lîngă Antonescu. Acesta din urmă a anulat propria sa decizie, luată la cererea autorităţilor germane naziste, de a „evacua“ evreii rămaşi în viaţă (cei din Transilvania de Sud şi din Regat) în lagărul de exterminare de la Belzec.

Contrar alegaţiilor mincinoase ale lui Rotman, care scrie că, „după autor, prezenţa sau absenţa camerelor de gazare sînt definitorii pentru fenomenul Holocaustului“, am prezentat pe larg Şoahul, desfăşurarea distrugerii iudaismului român, politica de discriminare sistematică, legislaţia antisemită, spolierile, violenţele, deportările, pogromurile şi masacrele atît în Regat, cît şi în Bucovina, Basarabia şi Transnistria. Am insistat asupra corespondenţelor ambasadorului Franţei Jacques Truelle, care, în vara şi toamna anului 1941, anunţa explicit proiectul guvernului român, „abil încurajat de nemţi“, care urmăreşte „exterminarea izraeliţilor“ (p. 75).

Din fericire, Şoahul a fost „neterminat“, graţie anulării deportărilor prevăzute în Polonia. Acest lucru a fost un adevărat miracol: „La eliberarea României de sub tirania fascistă, au rămas în viaţă cca. 300.000 evrei, între graniţele ţării, şi alţi cca. 68.000, în afara teritoriului naţional. Acesta e miracolul“ şMatatias Carp: Cartea Neagră – Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România 1940-1944, vol. 3 – Transnistria, Dacia Traiană, Bucureşti 1947, p. 12ţ. De altfel, în „Cuvîntul înainte“, dr. Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (şi membru în Parlamentul Romåniei), relevă justeţea titlului, amintind că, datorită acestui fapt, el însuşi şi atîţia alţi evrei din România au putut supravieţui Şoahului. Cartea mea nu se intitulează Şoahul neterminat în România. Am scris deja o carte, care poartă titlul Şoah în Romånia. Evreii sub regimul Antonescu (1940-1944), bazată pe o documentaţie inedită găsită în arhiva Ministerului Afacerilor Externe de la Quai d’Orsay (apărută în franceză în două ediţii, în 1998 şi în 2000, iar în română, la editura Polirom, în 2001). Prezenta carte se intitulează Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940-1944). Am ales în mod special acest titlu, pentru a atrage atenţia, contra tuturor negaţioniştilor şi revizioniştilor, asupra realităţii Şoahului în România, care a fost neterminat datorită – printre alţii (în special, Filderman) – şef-rabinului Alexandru Şafran.

L.R. scrie: „Încă o problemă tehnică: această carte este – şi aşa apare în titlu – Culegere de documente. Ne întrebăm de ce Carol Iancu se intitulează, contrar cutumei în scrierile academice, autor, şi nu editor (sau «îngrijitor de ediţie»)?“

Pentru că această carte nu este o simplă culegere de documente; ea comportă, în partea I, un vast studiu introductiv de 120 de pagini, care, ca atare, constituie deja un volum. De altfel, şi în aceeaşi perspectivă, Matatias Carp este autorul cărţii intitulate Cartea Neagră – Fapte şi documente. În fine, nu este vorba de publicarea unor simple documente dintr-un singur fond de arhivă, ci de rezultatul unei munci intensive de peste trei ani, care mi-a permis să adun documente, publicaţii şi mărturii provenind din diverse surse răspîndite pe cîteva continente. Acest efort de cercetare a fost necesar întrucît documentaţia privind activităţile lui Alexandru Şafran în perioada în care a fost şef-rabin (1940-1947) „a dispărut“ (inclusiv din arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, unde există nu mai puţin de 117 dosare conţinînd corespondenţa oficială a lui Moses Rosen şi doar un singur dosar „Alexandru Şafran“. Majoritatea documentelor din acest dosar, privitoare la perioada de după 1945, pun în evidenţă animozitatea „rabinului roşu“ faţă de cel care a fost alungat din postul său).

„Observaţii metodologice“

L.R. afirmă: „Carol Iancu se bazează pe o serie de surse pe care le prezintă ca fiind inedite, citînd fonduri de arhivă, deşi aceste surse sînt edite, publicate de mulţi ani şi folosite ca atare de cercetători […]“.

Aserţiunea lui Rotman este înşelătoare. Aşa cum am indicat în „Introducere“, documentele sînt inedite în majoritatea lor. În partea a III-a („Documente din arhive“), un număr de 114 documente, dintr-un total de 190, sînt toate inedite şi erau pînă în prezent total necunoscute de către istorici. Astfel, au fost descoperite şi reproduse pentru prima dată un număr de 105 documente provenind de la Direcţia Generală a Poliţiei (DGP) sau din fondul Serviciului Special de Informaţii, şi două documente din arhiva Securităţii. Tot în partea a III-a se regăsesc şapte documente inedite provenind de la arhiva dr. Alexandru Şafran de la Geneva (altele trei fiind reproduse în partea a VII-a, „Documente în facsimil“). Din fondul de arhivă de la Geneva, am reprodus textele integrale ale celor mai importante discursuri ţinute de Alexandru Şafran în timpul războiului, discursuri emoţionante, care au insuflat curaj comunităţii evreilor şi care au avut rezultate concrete (mai ales în opera de ajutorare a deportaţilor evrei în Transnistria). Aceste texte au o valoare istorică deosebită: ele sînt unice sau fac parte din prea puţinele texte de discursuri pronunţate de lideri evrei în perioada în care Europa a fost dominată de Germania nazistă. Printre alte documente, amintesc corespondenţa reprodusă în facsimil a lui Alexandru Şafran cu Institutul Yad Vashem, care a permis atribuirea titlului de „Dreaptă între popoare“, acordat post-mortem Reginei-Mamă Elena.

Trebuie să subliniez, în plus, publicarea, în partea a IV-a, a 47 de articole şi extrase de articole din presa internaţională (1940-1944), în engleză, ebraică, germană şi franceză, relatînd activităţi ale lui Alexandru Şafran. Aceste texte nu numai că nu au fost niciodată publicate, dar nu au fost nicăieri citate de istorici. Ele nu figurează în nici una din lucrările menţionate de Rotman la începutul recenziei sale. Aceste texte aduc informaţii noi privind multiplele activităţi ale lui Alexandru Şafran (ajutorarea refugiaţilor evrei, emigrarea în Palestina, demersurile pe lîngă Antonescu pentru a denunţa violenţele împotriva evreilor în perioada statului naţional-legionar).

Aceste articole ne arată care au fost ecourile – în presa evreiască şi neevreiască – ale evenimentelor din România privind persecuţia evreilor. Menţionez, de asemenea, şi în sfîrşit, publicarea a 50 de articole şi extrase din articole din presa de limba română (evreiască şi neevreiască) care, în imensa lor majoritate, sînt reproduse pentru prima dată şi care aduc elemente noi privind eforturile prodigiose ale lui Alexandru Şafran în slujba comunităţii sale, în domeniile religioase, pedagogice, socio-culturale ale activităţilor sioniste şi în sprijinul alialei).

L.R. scrie în legătură cu volumele de documente publicate de J. Ancel: „Autorul indică direct sursa primară. El omite sistematic citarea celui care a publicat primul documentul“.

Lucrarea comportă textele cîtorva documente provenind din arhive accesibile şi care au fost citate în lucrări anterioare. Referinţele la aceste fonduri de arhive sînt menţionate, deoarece retranscrierea lor în lucrările citate de Rotman este parţială, ocultînd tocmai rolul lui Alexandru Şafran. Astfel, procese verbale ale şedinţelor Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, conţinînd pasaje privindu-l pe Alexandru Şafran, nu sînt menţionate în J. Ancel (ed.): Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust… Cît priveşte reproducerea unor documente care se regăsesc şi în volumele de documente la alcătuirea cărora au participat alţi autori, ele sînt citate cu paginaţia respectivă.

L.R. mă acuză de „manipulare a cititorului, prin felul de formulare a rezumatului de document“.

Contrar acestei afirmaţii fanteziste, prezentarea documentelor a fost făcută cu rigoare şi spirit critic.

L.R. scrie: „Iancu citează, în special la începutul cărţii, un număr important de documente legate strict de cariera rabinului Alexandru Şafran, care nu au nici o legătură cu subiectul anunţat de titlu. Sînt selectate articole elogioase la adresa rabinului, în special cele legate de studiile sale de tinereţe şi de alegerea sa ca rabin-şef. Ne întrebăm care este raţiunea publicării acestor documente“.

Cîteva documente, care, de altfel, nu sînt anterioare anului 1940, conţin comentarii publicate cu ocazia alegerii sale ca şef-rabin şi ne permit să înţelegem calităţile lui Alexandru Şafran şi impactul viitoarelor sale intervenţii. De asemenea, un articol (din Jewish Telegraphic Agency, p. 368) descrie impresia foarte favorabilă pe care a făcut-o Alexandru Şafran în 1940, cu ocazia uneia dintre intervenţiile sale în Senat, în prezenţa ministrului Afacerilor Externe. Dar de ce acest lucru îl deranjează pe Rotman?

L.R., fără ruşine, utilizează termenul de „falsificare“, îndrăznind să scrie că „autorul prin formule gratuite încearcă falsificarea realităţii“, reproşîndu-mi că îl amintesc în primul rînd pe Alexandru Şafran, şi nu pe Wilhelm Filderman.

Remarca, în afară de faptul că este insultătoare, este nejustificată. În reproducerea scrisorilor semnate de Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman, ambele semnături se află pe aceeaşi linie, semnătura secretarului general (M. Carp sau D. Rosenkranz) fiind în general pe al doilea rînd. Nu este vorba de o tentativă de a stabili o „supremaţie“ a şef-rabinului asupra preşedintelui Federaţiei Comunităţilor Evreieşti. Aşa cum se indică în titlu, lucrarea este consacrată lui Alexandru Şafran şi, prin definiţie, ea este orientată spre activităţile sale, activităţi ocultate sistematic în scrieri precedente, care sînt bine cunoscute de către Rotman. De altfel, pentru a sublinia importanta acţiune a lui Wilhelm Filderman şi a contextualiza expunerea subiectului, am consacrat un capitol întreg relaţiilor dintre el şi şef-rabinul, capitol intitulat „Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman: omul credinţei şi omul legii“.

L.R. întrebuinţează expresia „trunchierea nejustificată a documentelor“, menţionînd citarea parţială a unei scrisori a lui Wilhelm Filderman, în care „este amintită prezenţa lui Şafran într-un organism ilegal evreiesc“, cauza nepublicării întregii scrisori fiind datorată, după el, faptului că „Filderman îşi exprimă clar nemulţumirea faţă de rabinul Şafran“.

Fragmentul din scrisoarea menţionată este important din punct de vedere istoric, deoarece el reprezintă o confirmare suplimentară a existenţei Sfatului evreiesc clandestin şi a participării lui Alexandru Şafran la acest grup restrîns. Acest citat din propriul scris al lui Filderman (pe lîngă alte mărturii) este dat pentru a pune capăt afirmaţiilor unor autori (J. Ancel) care pretindeau că Sfatul evreiesc n-a existat. Alte fragmente din scrisoare nu au fost reluate, deoarece observaţiile pe care acestea le cereau ar fi fost extrem de critice la adresa lui Wilhelm Filderman. Astfel, de exemplu, Filderman afirmă că, în contactele cu nunţiul Cassulo, Şafran s-ar fi mărginit la transmiterea de memorii. Or, întreaga corespondenţă a lui Cassulo cu Vaticanul demonstreză contrariul, anume o relaţie particulară şi eficace între el însuşi şi Alexandru Şafran.

L.R. scrie: „Citarea – prin eliminare – a unor documente este de asemenea edificatoare. Un exemplu, la pagina 280, Carol Iancu sublinia memoriul lui Şafran către Antonescu, pe care îl numeşte «celebrul» (nu este clar de ce este folosit acest adjectiv), deşi aceeaşi problemă – deportarea evreilor în Transnistria – a fost subiectul a trei (!!!) memorii ale lui Filderman, dintre care primul este anterior celui al rabinului“.

Liviu Rotman este mirat de importanţa acordată memoriului lui Alexandru Şafran din 9 octombrie 1941 către Antonescu, privind deportarea evreilor în Transnistria, amintind că Filderman a scris trei memorii în legătură cu acest subiect, „primul fiind anterior celui al rabinului“. Dacă el ar fi citit cartea cu atenţie, ar fi constatat, la pagina 37, că am menţionat apelul lui Filderman, din 9 octombrie 1941, care precedă într-adevăr cererea lui Alexandru Şafran din 11 octombrie 1941. Importanţa scrisorii lui Alexandru Şafran reiese şi din faptul că o parte din ea este reprodusă în „Nota relativă la personalităţi care au făcut demersuri în favoarea evreilor, elaborată de secretariatul preşedenţiei Consiliului de miniştri, la cererea lui Ion Antonescu“ (doc. nr. 165 din 24 ianuarie 1944, p. 336): „Dr. Al. Şafran, şef-rabin al Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, a intervenit printr-o cerere scrisă la domnul mareşal Antonescu, în aceeaşi zi cu Filderman, 11 oc-tombrie 1941, exprimîndu-se astfel: «să fie lăsaţi la vetrele lor toţi evreii nevinovaţi, loviţi de aspra măsură a desrădăcinării lor de la locurile de baştin㻓.

În strădania sa de a-l limita pe Alexandru Şafran la rolul unui responsabil de cult, L.R. scrie: „Dorim să subliniem că niciodată, în istoria modernă a evreilor din România, conducătorul religios nu a avut primat în viaţa comunitară“.

Această afirmaţie este incorectă. Oare Rotman nu ştie că diverse personalităţi rabinice au jucat un rol eminent? Este cazul şef-rabinului Ţirelson din Chişinău, reprezentantul iudaismului basarabean în Parlament; de asemenea, şef-rabinul Iacob Niemirower, şef-rabin al comunităţii sefarde, apoi şef-rabin al Cultului mozaic şi senator. La fel au stat lucrurile în 1940, cînd Alexandru Şafran a fost singurul reprezentant evreu în Senatul României. Rotman pune problema greşit. Nu este vorba de a demonstra cine avea preeminenţa în conducerea iudaismului din Romånia. Aşa cum am explicat în capitolul deja citat, consacrat rolurilor respective şi complementare ale lui Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman, aceste două personalităţi au jucat, fiecare, un rol major şi au fost complementare în acţiunea lor: primul, prin talentul său de orator şi ponderea sa morală, al doilea, prin erudiţia sa juridică şi importanta sa experienţă politică. Nu trebuie, totuşi, ocultat faptul că familia regală avea contacte regulate cu Alexandru Şafran, ceea ce nu era cazul pentru Filderman, aşa cum menţionează regele Mihai (p. 473). De asemenea, documentele diplomatice ale Vaticanului subliniază importanţa întrevederilor numeroase între nunţiul papal şi Alexandru Şafran. Merită relevat că Rotman, în încercarea de a diminua rolul lui Alexandru Şafran, îl citează pe Filderman precedat de titlul de doctor (dr.). Nu la fel procedează în cazul lui Alexandru Şafran, doctor în filozofie la Universitatea din Viena.

L.R. scrie: „Carol Iancu dă dovadă de lipsă de respect faţă de cei care au scris înaintea lui. Fie că nu-i citează – nu îl citează pe Jean Ancel decît accidental, deşi se foloseşte de documente publicate de acesta, în timp ce citează autori minori –, fie că încearcă să-i minimalizeze pe alţii. Astfel este ignorat aproape în întregime Raportul final al Comisiei Wiesel, care cuprinde truda cercetării a aproape treizeci de cercetători din cinci ţări. Raportul este amintit pentru a fi criticat pentru omisiunea unor mărturii, a căror relevanţă este discutabilă“.

Afirmaţia este inexactă. Am citat sistematic persoanele competente care s-au ocupat de studiul Şoahului, în mod special pe Matatias Carp, autorul primei (şi, pînă astăzi, celei mai importante) lucrări privind soarta evreilor din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ceea ce priveşte Raportul final al Comisiei Wiesel, acesta este citat cum se cuvine, nu am minimalizat importanţa lui: prezentînd bilanţul Şoahului în România, am reprodus cifrele menţionate în acest raport. Subliniind contribuţia Raportului Comisiei Wiesel, am fost nevoit însă să atrag atenţia că acesta ocultează în cea mai mare parte activitatea şef-rabinului Alexandru Şafran. De altfel, sînt ocultate şi personalităţi care au jucat, totuşi, un rol de prim-plan fie în anularea ordinului de deportare a evreilor în Polonia, fie în protejarea evreilor români în timpul Şoahului: nunţiul apostolic Andrea Cassulo, delegaţii Crucii Roşii internaţionale Charles Kolb şi Vladimir Steiger, ambasadorul Elveţiei, René de Weck, şi cel al Franţei, Jacques Truelle, printre alţii… În pofida acţiunilor lor (care-şi găsesc un ecou în cartea mea), numele acestora nu apar nici măcar o singură dată.

„Imagini distorsionate“

L.R. scrie: „Carol Iancu ne oferă o imagine distorsionată a realităţii evreieşti din perioada Holocaustului. În încercarea sa de a-l «scoate în faţă» pe rabinul-şef Şafran, cititorului i se refuză accesul la imaginea integratoare a momentului“.

Rotman susţine că încerc să-l „scot în faţă“ pe rabinul-şef. Această afirmaţie este inexactă. Eu nu încerc să-l pun în faţă pe şef-rabinul Alexandru Şafran, ci îi aduc o reparaţie morală, opunîndu-mă celor care ocultează, minimalizează sau chiar ignoră cu bună ştiinţă rolul său şi întreaga sa activitate din timpul războiului. În 2004, a fost publicat volumul postum de Memorii al lui Filderman, care acoperă o perioadă ce se întinde de la sfîrşitul secolului al XIX-lea pînă în luna august 1940, inclusiv. În acest volum, activitatea lui Alexandru Şafran este în întregime omisă. Numele lui Alexandru Şafran nu este citat decît o singură dată, pentru a preciza că şef-rabinul ar fi afirmat că preşedintele Filderman este „indispensabil“ comunităţii (Wilhelm Filderman, Memoirs and Diaries, vol. I, 1900-1940, edited by J. Ancel, Tel Aviv şi Ierusalim, 2004, p.512). Din păcate, şi în Raportul final al Comisiei internaţionale pentru studiul Holocaustului în România (Comisia Wiesel), rolul lui Alexandru Şafran a fost ocultat tot datorită voinţei aceluia care a editat volumul de Memorii ale lui Filderman. Ceea ce îl incomodează pe Rotman este tocmai faptul că documentele inedite publicate atestă importantul său rol în perioada războiului şi demonstrează: că Alexandru Şafran avea contacte personale şi directe cu autorităţile guvernamentale, în special cu familia regală, cu Antonescu (documentele n°91, p. 247 şi n°95, p. 251) şi cu diverşi membri ai guvernului; că era în contact apropiat cu principalii demnitari religioşi creştin-ortodocşi (printre care patriarhul Nicodim, mitropolitul Tit Simedrea) sau catolici, în special cu nunţiul apostolic Andrea Cassulo; că aceste contacte priveau chestiuni legate de politica antievreiască, de statutul evreilor şi de supravieţuirea lor; că a obţinut de la aceşti demnitari, în special de la nunţiul apostolic, să transmită cererile sale Guvernului şi să obţină uneori răspunsuri favorabile (de exemplu, documentul nr.148, pp. 310-312, privind deportaţii evrei în Transnistria); că a acţionat curajos în luările sale de poziţie: astfel, el a stigmatizat public atitudinea criminală a Germaniei naziste, cu care România, sub conducerea lui Antonescu, era aliată (doc. nr. 115 şi doc. facsimil nr. 23); că a exprimat public credinţa în victoria Angliei (doc. nr. 88), căreia îi consacră o predică (doc. nr. 115 şi doc. facsimil nr. 23); că Sfatul evreiesc clandestin, în care se luau decizii importante, se reunea la propriul său domiciliu. Aceste documente subliniază angajamentul capital al lui Alexandru Şafran şi în rezistenţa spirituală, şi în lupta practică pentru supravieţuire (textele discursurilor sale pentru ajutorarea deportaţilor evrei în Transnistria sînt edificatoare).

„Împotriva mitizării“

L.R. scrie: „Strădania autorului, care nu începe cu această carte, ci se manifestă obsesiv, de cîţiva ani, este de a da o imagine proprie acestei perioade, în care rabinul Alexandru Şafran ar fi jucat un rol decisiv în viaţa evreiască. Mai mult decît atît, ni se transmite ideea că acesta, prin acţiunile sale, a micşorat sau (în anumite momente) chiar a oprit opresiunea violentă a dictaturii antonesciene. Este o imagine falsă care, pe de o parte, marginalizează o serie de lideri evrei ai epocii, în primul rînd pe Wilhelm Filderman“.

Această afirmaţe este neadevărată. Nu este vorba de a mări sau mitiza personalitatea lui Alexandru Şafran şi de a-l marginaliza pe Wilhelm Filderman. Aşa cum am menţionat deja, un capitol întreg este consacrat relaţiilor dintre aceste personalităţi. Iată un extras: „Anumite documente confirmă prezenţa unei probleme de leadership. Nu sîntem oare în faţa a două personalităţi diferite, una, în plină maturitate, convinsă de forţa, de fermitatea sa, şi o alta, în plină tinereţe, conştientă de potenţialul său? Una puternică, dominatoare, orgolioasă, şi o alta blîndă, suplă, conciliatoare, dar tot atît de arzătoare şi de eficace. Unul, om al legii, celălalt, om al credinţei. Nu este exclus ca neobositul şi impozantul avocat Filderman să fi fost impresionat de emergenţa unui foarte tînăr rabin pe care l-ar fi vrut cantonat, mai degrabă, la administrarea problemelor de caşrut (reguli privind alimentaţia rituală) şi şhita (tăierea rituală a vitelor), dar care s-a descoperit a fi, în definitiv, un adevărat lider, cu adevărat strălucit şi, în plus, talentat. Se pot imagina iritarea şi amărăciunea lui Filderman, ale cărui trăsături de caracter le-am constatat, faţă de prezenţa în Senat a unui tînăr (şi neexperimentat?) şef spiritual, atunci cînd el, eminentul jurist, nu putea să aibă un loc în Parlament, din cauza legislaţiei restrictive“.

Un alt citat: „Într-o largă măsură, Şafran şi Filderman erau complementari în acţiunea lor: primul era purtătorul unui mesaj moral puternic, celălalt se baza pe o argumentaţie juridică şi politică elaborată. De altfel, interlocutorii unuia sau altuia nu erau cu adevărat sensibili la aceleaşi argumente“. Iată cum am încheiat acest capitol: „Este necesar să fie nuanţată argumentaţia, astfel încît să nu se mărească rolul lui Filderman, nici să se micşoreze rolul tînărului Şafran. Putem încheia afirmînd că, de fapt, conjugarea discursurilor şi acţiunilor acestor doi lideri evrei s-a dovedit determinantă şi ne oferă cheia pentru a înţelege destinul particular al comunităţii evreieşti române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a înţelege Şoahul neterminat în România“.

Concluzie

Ceea ce – la rigoare – ar merita atenţia în textul lui Rotman nu este atît negarea iraţională a conţinutului documentelor publicate, ci motivele subiacente care incită pe Rotman şi apropiaţii săi să o facă.
Şef-rabinul Alexandru Şafran a fost înlăturat în mod brutal din înaltul său post de către Jewsecţia (Comitetul Democrat Evreiesc, CDE), o mică secţie evreiască a partidului comunist stalinist, care a reuşit, prin violenţe şi printr-un proces de destabilizare, să ia controlul ansamblului de instituţii evreieşti.

Alegaţiile avansate de Rotman şi de apropiaţii săi sînt similare cu acelea avansate în epoca respectivă de către Jewsecţia. Ele sînt contrazise pe larg atît de mărturiile persoanelor din anii războiului (în carte public 35 de mărturii, care provin de la personalităţi ilustre sau necunoscute – avocaţi, militanţi sionişti, profesori, ziarişti, oameni politici, medici, ingineri, istorici, scriitori, un ofiţer şi regele Mihai), cît şi de documentele disponibile prin publicarea lor astăzi.

Aşa cum am menţionat în „Argument“: „Această lucrare răspunde, în acelaşi timp, unor imperative morale şi ştiintifice. În primul rînd, ea răspunde datoriei de recunoştinţă faţă de memoria lui Alexandru Şafran, această nobilă figură, acest om de o credinţă profundă, pe care au vrut să-l ponegrească reprezentanţii unui regim totalitar, care l-au alungat din postul său şi din patria sa şi l-au împiedicat să se reîntoarcă în ea chiar şi după 1989 (el a putut să revină numai în 1995, după moartea celui care preluase postul său de şef-rabin). Acestor reprezentanţi li s-au alăturat, din necunoaştere, cîţiva epigoni şactuali, după cum se poate observaţ“.

Prin documentaţia reunită, lucrarea mea răspunde celor care denaturează adevărul istoric, minimalizînd fie rolul lui Alexandru Şafran, fie amploarea Şoahului, mergînd pînă la negarea acestuia.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.observatorcultural.ro/Istoria-%C4%B9%C2%9Eoahului-in-Romania*articleID_24987-articles_details.html