Nu stiu carei generatii îi apartin.
Aveam sapte ani când am aflat ca cenzura comunista statea ascunsa, ca un ravas intr-o prajitura chinezeasca. “Daca mai spui la toata lumea ca iti aduc dulciuri de la fabrica, o sa ma prinda si o sa ma inchida” imi spunea ingrijorata mama, in anii ’80. Nedumerita, am intrebat-o cu o cruda candoare: “Pentru cat timp?”
Aveam 17 ani cand Revolutia din 1989 a daramat un dictator, dar nu si un regim. Ca multi oameni ai acelor vremuri tulburi, am crezut, am sperat, am imbratisat visul libertatii absolute. Am indragit frenezia acelor ani, indragostindu-ma, ca o pustoiaca de un super dandy, de concepte ce-mi pareau abstracte: democratie, capitalism, piata libera. Nu le intelegeam defel, dar le iubeam. Intuitiv, complet, sarguincios.
Intre timp, am invatat ca votul iti da libertatea de a exprima o optiune, dar nu si de a schimba lumea din jurul tau. Ca democratia si capitalismul sunt doua “jocuri” diferite ce nu pot crea de la sine “cea mai buna dintre lumile posibile.” Ca piata libera are valoare doar atunci cand exista legi si institutii care sa o sprijine, iar legile nu prind viata pe hartie ci doar atunci când suficient de multi oameni aleg sa li se supuna din convingere, nu doar din constrangere. Ca nu poti crede in forta legii in lipsa unor institutii. Ca institutiile nu se nasc in haos, iar atunci cand se nasc transcend suma si energiile celor care le-au creat. Am invatat ca haosul este imparatia legilor moarte.
Au trecut 20 de ani si Romania in care traiesc este europeana in litera, nu si in spirit. Doua decenii de democratie si capitalism nu i-au fost suficiente pentru a invata cea mai grea dintre toate lectiile posibile: lectia libertatii asumate. Stiu astazi ca nu poti fi cu adevarat liber decat in limitele legii. Nu oricarei legi, ci aceleia nascute din si prin confruntarea de idei, în si pentru interesul societatii. Stiu astazi ca adevarata libertate vine la pachet cu practica responsabilitatii asumate, ca nimic nu se poate construi in lipsa si in afara unei minime moralitati, a unei minime justitii. În afara unui sistem capabil sa recunoasca si sa absoarba valorile.
Romania despre care scriu a ramas intepenita intre lehamite si aroganta. A devenit stridenta ca o provinciala trecuta de primul sponsor. Uneori duioasa, alteori trista sau fruioasa, pare mereu prinsa între nostalgiile trecutului si drama propriilor alegeri politice. A indurat decenii de dictatura comunista dar nu poate învata lectia libertatii reale.
Vorbim mult despre criza si lectiile sale complicate, uitand ca, uneori, in momente de cumpana, trebuie sa ne intoarcem la adevarurile simple. Hard Views s-a nascut din nevoia de a cauta intrebarile potrivite, esentiale, de a invata din experienta altora, de a crea un spatiu al ideilor, al dialogului sincer, al adevarurilor nerostite la intamplare.
Romania pe care o caut este altfel. Creativa. Energica. Entuziasta. Privind inainte, cautand solutii, incercand, esuând dar ridicându-se gata sa o ia de la capat. O Romanie care crede in ea, care stie si vrea sa priveasca in jur. O Romanie care nu a uitat sa mai cada pe ganduri.
Articolul a fost preluat cu acordul autoarei de pe http://www.hardviews.eu/ro/opinii/16-my-dear-romania.html
Cinci stele pentru adevarurile Adinei Sadeanu! Unii dintre noi am avut gura prea inclestata ca sa le putem spune, altii ne-am inclestat gura ca sa NU le spunem.
Raul consta si in aceea ca adevarurile nespuse (des) nu exista. La fel ar fi si cu minciunile nationaliste care ne tin pe loc: incetand sa le mai pomenim tot timpul am putea sa ne curatim mintea de ele.