Primul lucru care trebuie spus despre revolutia egipteana este ca a fost, pana in prezent, predominant non-violenta. In acest sens, ea se inrudeste cu cea din Tunisia, cu cele “colorate” din Ucraina, Liban si Georgia, dar mai ales cu cele care au demolat edificiile leniniste din Europa de Est si Centrala. Fundamentul acestei revolutii pare sa fi fost auto-imputernicirea civica (self-empowerment), deci, simplu spus, resurectia societatii civile (nu intamplator, conceptul insusi de “societate civila”a fost recent interzis in China!) Revolutia egipteana insemana recucerirea suveranitatii populare. Vom vedea cat de adanc si pentru cat timp…
În ce mă priveşte, eu am pledat întotdeauna, în scrierile şi prelegerile mele, pentru abordarea de tip multicauzal a acestui tip de fenomene. Revoluţiile din 1989 nu au fost nici ideologice, nici teleologice, nu au avut o singură cauză şi, în mod cert, au avut numeroase efecte. Societatea civilă a contat, a constitutit un mit politic, o construcţie simbolică aptă să galvanizeze, să inspire adeziuni, loialităţi, angajamente colective. Nu adevărul lor importă, ci veracitatea. În acest sens, mă disting de tezele profestorului Stephen Kotkin şi nu cred că societatea civilă a fost doar o reverie, un vis social, o utopie construită de intelectualii critici care îi citiseră pe Tocqueville şi pe Gramsci. Acest lucru mi se pare valabil nu doar la Praga, Budapesta, Leipzig si Varsovia, dar si la Bucuresti, Sofia, Belgrad, Tirana, Kiev, Tbilisi si, azi, la Cairo. Stiu ca exista destui sceptici si nu contest ca au in mare masura dreptate cand vorbesc despre formidabila capacitate de rezistenta si metomorfozare a birocratiilor dominante. Dar acest lucru nu mi se pare ca stirbeste semnificatia emancipatoare a miscarilor from below pe care le numim societate civila. Care miscari transcend, cel putin intr-o faza initiala, manicheismele ideologice incremenite.
Nu stim inca, si va mai dura ceva timp pana vom putea face pronosticuri mai precise, deci pana cand vom sti daca vom asista la prelungirea puterii militarilor (cea mai bine organizata forta din acea tara), la nasterea unei democratii seculare ori la ascensiunea la guvernare, prin alegeri libere, a unor grupari interesate sa emuleze modelul revolutiei iraniene din 1979. Va fi o dictatura militara precum in Birmania, o teocratiei fundamentalista precum la Teheran, o democratie cu puternice partide islamice precum in Turcia, o democratie controlata ca aceea din Rusia, ori o democratie secular-liberala in sensul bine-cunoscut. Dar putem spune acum ca, dincolo de orice scenarii conspirationiste, prabusirea autocratiei simbolizate de regimul Mubarak a fost determinata de forte interne, in primul rand de ceea ce David Kirkpatrick, corespondenul lui New York Times, identifica drept o tendinta radical noua in politica regionala, anume “o miscare larg seculara, condusa de tineret” capabila sa unifice (vom vedea pentru cata vreme) grupurile de opozitie liberale cu acelea islamiste.
Am scris aici, in aceste zile tumultuoase, despre revolutie si contrarevolutie in Egipt. Ca politolog si ca istoric-analist al revolutiilor din 1989, constat ca modelul revolutiei de catifea dezvoltat in Cehoslovacia in lunile noiembrie si decembrie ale acelui annus mirabilis pare sa fi influentat decisiv strategia de rezistenta si revolta a protestatarilor de la Cairo. Este ceea ce prevedea, in urma cu doua decenii sociologul Daniel Chirot, in studiul sau inclus in volumul pe care l-am coordonat despre acele revolutii (aparut in traducerea romaneasca semnata de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu la editura Polirom, Revolutiile din 1989: Cauze, semnificatii, consecinte). In viziunea lui Chirot, autor al unei carti esentiale despre Modern Tyrants, revolutiile secolului al XXI-lea vor avea cauze cultural-sociale, mai degraba decat origini strict economice. In Egipt s-a produs o cezura intre o clasa de tineret tehnocratica si moderna ca orientari valorice, pe de o parte, si un regim anchilozat, de tip sultanist, in care cultul liderului se ingemana cu o coruptie tot mai scandaloasa. Explozia era inevitabila, lucru observat (cu o oarecare intarziere si de administratia Obama), problema era ritmul prabusirii a ceea ce numin l’ancien regime. Echilibrul geo-strategic in regiune este in clipa cand scriu aceste randuri relativ stabil, dar nu stim cat va mai dura angajamentul egiptean in raport cu acordurile de la Camp David. Atitudinea recomandabila este asadar una de optimism prudent: optimism pentru ca naruirea fara masacre a unei dictaturi este intotdeauna un lucru salutar. Prudent pentru ca din ruinele acestei prabusiri pot tasni forte ce nu sunt neaparat favorabile valorilor individualismului civic, ale pluralismului democratic.
Ceva mai departe de faptele inregistrate, de realitate istorica, de o analiza social-politica multivarianta
rar am vazut din pana unui intelectual cu experienta de cercetare universitara.
In fond un rezumat este usor de facut: mai sus am vazut un mic compendiu de mituri cu origina de gândire extraterestra 🙂
Doar asa un punctulet: este ridicol sa se gaseasca cineva sa puna „revolutiile” din Tunisia si Egipt in aceeasi oala cu matrapazlicul inscenat in Tbilisi si Kiev. Ca sa nu vorbim de loc de Liban 🙂
Da, si genunchiul broastei este plin de idei si convingeri geniale …
Cu prietenie critica
Robert