N-am să-nţeleg niciodată de ce Gabriel Liiceanu şi-a intitulat apelul la conştiinţa celor care ar fi trebuit să lase loc unei noi lumi să se nască în România după 1989, „Apel către lichele”. În egală măsură, în aceiaşi ani ziarul „România liberă” avea o rubrică faimoasă: „Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?” prin care îşi propunea sa scoată la lumină adevărata faţă a politicienilor cu obrazul dat la-ntors după căderea dictaturii ceauşiste.
Într-o veselie debordantă pe care numai nişte capete naive înfierbântate o puteau genera, proaspăt liberii jurnalişti s-au grăbit să îi arate cu degetul pe cei despre care ştiau că, ocupând poziţii-cheie în aparatul represiv al conştiinţelor, în economie, în educaţie, în toate aspectele vieţii sociale, de la marile adunări populare şi până în patul conjugal, jucaseră pe cadavre cu doar foarte puţin timp în urmă, exclusiv cartea propriilor interese. Şi-au imaginat jurnaliştii români (unii dintre ei, poate, judecând dumnezeieşte, după chipul şi asemănarea lor) că rechinii, lipitorile şi diversele specii de paraziţi care se aciuiaseră în structurile mafiote ale PCR şi ramificaţiilor lui vor fi loviţi dintr-o dată de o criză de conştiinţă şi vor spune: poftiţi ştampila şi fotoliul aferente poziţiei mele, domnule/doamnă cu obraz, aveţi tot meritul, aţi suferit destul!
Dimpotrivă.
Clica de profitori şi corupţi au fost ajutaţi să dobândească două lucruri la care nici nu visau înainte: conştiinţa apartenenţei la un grup ameninţat, care trebuie să se apere cu orice preţ şi, dacă mai era nevoie, dovada puterii şi a temerii pe care continuau neclintit să le inspire.
Aşadar, „să ridice două degete acela dintre dv. care este un profitor şi un nesimţit”, le-au spus jurnaliştii, în aplauzele unui public mare amator de circ ieftin, celor care într-o lume lucidă ar fi trebuit să li se aplice Punctul 8 al Declaraţiei de la Timişoara. Iar respectivii şi-au văzut de treabă, practic nederanjaţi de nimic (de parcă din 25 decembrie 1989 ar fi funcţionat în România primul amendament la Constituţia SUA care prevede dreptul la libera exprimare, asociere). Câinii au lătrat şi caravana a trecut. N-a răspuns nimeni care să se fi considerat lichea. Vai, ce neobişnuit, nu-i aşa?
Un ecou la materialul pe care l-am propus spre reflecţie săptămâna trecută m-a pus serios pe gânduri. El a venit de la o jurnalistă pe care o cunosc personal şi care a avut multe probleme din cauza standardelor profesionale la care aderă. Nu o dată, materialele ei bine documentate au fost refuzate sau distorsionate de patroni, pentru a nu se lăsa să treacă adevăruri care nu erau simple presupuneri ori mici giumbuşlucuri pamfletare (presa continuă în România să abunde până la greaţă la acest capitol) ci indicative incontestabile de corupţie, cu toate avatarurile ei. Informaţiile produse de ea au fost, ca în miriade de alte cazuri cu abilitate mascate în spaţiul românesc de proprietarii mijloacelor de informare în masă. (Desigur, mascate dar nu şi în raport cu cei care puteau fi şantajaţi pe baza lor, dar asta este altă poveste).
Am realizat datorită acelui ecou, venit ca o revelaţie în urma unui lung şir de alte constatări, că libertatea presei în România nu este decât un mit ca oricare altul. Ea se aplică în mod paradoxal doar de la un anumit nivel în sus şi niciodată jurnalistului care merge pe teren, se documentează, îşi riscă integritatea corporală, slujba, venitul familiei, liniştea. Pe cât sunt de liberi patronii de presă în România, pe atâta sunt de restricţionaţi cei care efectiv culeg informaţii, cercetează, văd cu ochii proprii construcţia unei nedreptăţi sociale monumentale care continuă nestingherită de peste 20 de ani. O construcţie în care foştii torţionari şi capii din umbră ai regimului ceauşist s-au reinventat şi şi-au reîmpărţit România, la propriu şi la figurat după bunul lor plac.
De unde şi apelul meu de azi, nu către lichele: lichelele n-au răspuns şi n-o să răspundă niciodată (nici eu dacă aş fi lichea n-aş răspunde, elementar, nu?) ci către cei care s-au săturat de lichele. În primul rând către jurnaliştii obligaţi să tacă ani şi ani, pentru a nu-şi pierde locul de muncă sau mai rău. Ce-ar fi dacă lor şi altora care s-au săturat de lichele şi pot furniza informaţii relevante despre lichelism, le-am deschide paginile ACUM pentru a spune ce au de zis? Va trebui să ştim cine sunteţi, dar nu vă vom cere să semnaţi cu numele real, pentru a vă proteja. Deţineţi acele informaţii relevante care ar putea reduce numărul lichelelor? (Care s-au înmulţit între timp, de asemenea şi la propriu şi la figurat). Dacă da, scrieti-ne. Poate nu ştiţi nimic, şi acesta este un caz în care, dacă sunteţi jurnalist(ă), mai bine vă lăsaţi de meserie. Poate ştiţi ceva dar preferaţi să nu spuneţi: mai bine părăsiţi România, pentru a nu ceda tentaţiei de a povesti într-o bună zi copiilor ceea ce aţi ştiut şi n-aţi spus, atrăgându-le astfel dispreţul. Plecând, cel puțin le asiguraţi o soartă mai bună.
Dar poate că ştiţi ceva şi v-aţi săturat de lichele pentru că pur şi simplu nu aparţineţi acestei specii dezgustătoare. În acest caz paginile şi cititorii ACUM, dintre care, vrem să credem, unii vor şi acţiona, vă aşteaptă cu solidaritate. Evident, aplicând standarde jurnalistice înalte, revista ACUM nu va deschide un ring pentru răfuieli şi calomnii.
Sperăm să răspundă invitaţiei noastre şi alte mijloace de informare în limba română, în cadrul informal al unei posibile „Coaliţii împotriva lichelismului”.
Domnule Maier,
am citit articolul dumneavoastră, vă dau dreptate întrutotul, dar mă tem că răspunsul celor către care faceţi acest apel nu va fi pe măsura aşteptărilor. Citind presa aproape zilnic deja mi-am făcut o idee asupra statutului jurnalistului român. Puţini sunt cei care nu au aderat la o gaşcă şi care pot să-şi păstreze verticalitatea. Sunt nume sonore care rămân pe poziţii păstraţi de patroni pentru pitorescul paginilor: să nu zică lumea că nu sunt imparţiali. Majoritatea e aservită intereselor patronilor, mai bine-zis mogulilor din varii motive:unii au familii şi vor să-şi păstreze jobul(ei ştiu că oriunde s-ar întoarce aceeaşi pâine îi aşteaptă), alţii au dat de gustul luxului şi l-ar vinde şi pe tată-său ştiind că răsplata e o vacanţă în Caraibe, un 4×4, o vilă etc. într-un cuvânt modelul românesc de „viaţă adevărată.”
Citeam undeva mărturisirile unui profesor de la jurnalism care se arăta depăşit de faptul că tinerii învăţăcei jurnalişti sunt racolaţi de pe băncile facultăţii şi folosiţi să împlinească corul lătrătorilor cu glăscioarele lor în formare.La început se mulţumesc cu puţin, cu timpul cerinţele lor sunt mai mari şi compromisurile pe măsură. Nici nu poate fi vorba de principii aici atâta timp cât competiţia se duce pe alt plan: funcţii, vacanţe, trai bun…De ce le-ar păsa de restul? La ce le-ar ajuta să fie verticali? Ştiu şi ei zicala -„decât un leu mort, mai bine o javră sătulă.”
Recunosc, sunt foarte pesimistă, dar am învăţat că din orice lucru pornit cu bune intenţii, aici, la noi, iese până la urmă un sfârâiac.
Domnule Maier,
Statistic:
Tot atâtea lichele se află printre jurnalisti ca si in celelalte categorii.
Ca atare, revelația si apelul dvs. valorează tot atât cât ale
domnului Liiceanu… dacă vă consolează.
Nu e numai „regimul ceausist”…E REGIMUL COMUNIST…cel care opreste mersul spre viitor…Doar iliescu n-a fost „ceausist”…El a ramas „agatat”.Comunistii sunt acum „agatati”Ne vom reveni.
Daca-mi tot trimiteti articole,se cuvine sa le si citesc,nu-i asa?Sunt un om politicos.Salutari.
D.Samarescu
http://www.adevarul.ro/opinii/comentarii/tudor__calin_zarojanu-comentarii/Un_raspuns_intarziat_7_420627934.html
Domnule Samarescu, ce înseamnă mai pe românește „agățat”?
Si tu „Fanica cel viteaz si merele de aur” te dai cu politcienii? Pacat, pentru ca imi place cum scrii dar nu ma dau in vant despre ce scrii.
Domnule Maier, va rog sa ma iertati ca m-am obraznicit la Dvs. si mi-am permis sa va numesc „Fanica cel viteaz si merele de aur”. Mai bine sa vorbim despre vreme, si incalzirea necontrolata a globului cel pamantesc, si speciile de animale in pericol de o profunda disparitie, si asimilarea alarmantoasa a evreilor de pretutindeni printre popoarele autohtone, si de tiganiadele iepuristice din Romania, si aiurea si …. in fond sant atatea de spus, vorba doamnei Ghita si a domnului Clej, fie-le gura poleita cu aur si nu gablontz asa cum o fac si ei in ultimul timp.
Domnule Hida, v-aș recomanda să o lăsați mai moale cu trasul de șireturi și mai ales vă invit să comentați articolele pe care le scriem. Dacă nu vă convine tematica, atunci poate căutați alte pagini de internet, dar aș prefera să abandonați acest ton obraznic de bodegă. Sper că am fost suficient de clar.
Multa lume ma descurajeaza in „iluzionarile” mele. Mi se explica de ce nu se poate. Daca macar o zecime din efortul care se consuma pentru a mi se explica de ce nu se poate s-ar cheltui pentru a impartasi aceeasi iluzie, atunci poate aceasta ar deveni realitate. De ce nu vor oamenii sa fie „schimbarea pe care ei insisi o asteapta de la lume”? Care lume sa se schimbe daca nu ei insisi? (Un alt lucru pe care n-am sa-l inteleg – intre atatea altele…)
Multa vreme n-am inteles de ce vinzatorii din lume civilizata zimbesc tot timpul: nu numai pentru ca slujba le-o cere ci si pentru ca-i face si pe ei mai fericiti.
Dar e greu pentru o tara incruntata sa inteleaga asta.
Bine zis.
În 1996, de 17 noiembrie, de ziua mea, Emil Constantinescu câştiga alegerile. În biroul lui Petrică (Băcanu), la România liberă, ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat, credeam că am învins. Doar Octavian Paler era sceptic. Îmi spunea: „domnule Ghilezan, poate aţi câştigat dvs, eu mă voi întoarce la disperările meie.” După jumătate de an, la Bookfest, m-a tras de mânecă. „Nu mă mai cunoaşteţi?” Sincer, am evitat o discuţie prea lungă. Dar, totuşi. Şi-a lăsat cititorii deoparte şi m-a luat deoparte. M-a rugat să-i transmit lui Emil Constantinescu sau, mă rog, celor din Palatul Cotroceni, că şi-ar dori mult să cineze la Scroviştea unde, auzise el că vine cerbul aproape de foişoarele prezidenţiale. Mi-a cerut o oră din viaţa preşedintelui. Convins că îi voi împlini dorinţa, am bătut la uşile cancelariei. La un moment dat, Dorin Marian mi-a replicat nervos: „dar cine e Paler ăsta de are aşa de mari pretenţii.” I-am răspuns nervos: „nu ştiu cine vei fi tu la scara înaltă a istoriei, dar Paler va rămâne.” După vreo lună, Octavian Paler, avea să scrie celebrul editorial „Scafandrii puterii”, în care deplângea singurătatea preşedintelui, apărat de Garda Pretoriană, chiar şi din adâncuri. La o zi după apariţia comentariului, m-am nimerit la EC în birou. Ţipa, de mama focului. De parcă eu eram vinovat de cele scrise. Nu am reuşit să-i spun preşedintelui că a rămas…o masă neonorată.
Paler e în paginile de istorie, foştii acţionari ai RL în dosarele de corupţie şi contrabandă. Pe vremea aia nu ştiam de Taher. Timpul mi-a făcut lumină în creier, nici ce rol aveau X sau Y dintre sursele lui PMB. Acum la maturitate, stau şi mă întreb de ce oare, Ştefane, ai prea multă dreptate. Aş fi preferat să nu citesc un comentariu care să-mi întărească decepţiile. Memoria e, vorba lui Paler, un peron de gară.
cu prietenie veche,
Marius
Draga Marius,
Iti multumesc pentru randurile tale. Ele aduc exact ceea ce asteptam in urma invitatiei pe care am facut-o: o frantura din marele adevar al iluziilor sfaramate de masina infernala care a tocat jurnalistii, asemenea unui angrenaj de roti dintate care apuca un biet curios de capatul cravatei.
In loc sa-si dezlege imediat cravata de la gat, cu un gest disperat dar inca posibil, curiosul se uita si mai de aproape la angrenaj, neobservand ca intre timp drumul rotilor de otel pana la gatul lui s-a scurtat fatal si nu mai are timp sa faca nimic. Inghitit de masina, el iese din ea pe undeva printr-o teava ingusta, prelucrat, comestibil, comod, fara sira spinarii.
Sper sa mai aduci astfel de marturii. Eu am apucat sa-mi dezleg cravata cand s-a musamalizat din interior afacerea cu zaharul a neprihanitei Romanii libere, realizata peste semnatura si opozitia mea vehementa. Ma intreb si azi daca nu cumva banii aceia s-au dus in campania lui Emil iar eu am m-am nimerit ca nuca-n perete in drumul lor predestinat…
Poate ne mai scrii. Eu tot mai cred ca aceia cu pasiune pentru comunicarea publica vor face cel mai mare bine Romaniei in viitor (evident nu ma refer la „organizatii de dat poalele peste cap”)
Draga domnule Maier.
Naivitatea domniei voastre depaseste orice limita.
Dar numai pana la o anumita varsta chestia asta este superba.
Puteti continua sa navigati in aceiasi stare sufleteasca, chestie benefica pentru familia, prietenii etc. dumneavoastra, dar ca ziarist acest lucru este de nepermis.
NU exista „conducator” al Romaniei care sa nu fi fost „adus” pe „tancuri” !
Si nu exista de la … „Stefan cel Mare” incoace. 🙂
Azi …. orice factor de decizie este numit doar cu obladuirea unuia dintre serviciile de informatii.
Intern sau … extern. 🙂
Restul este …. libertate de exprimare, ca domnia voastra, eu sau altii, sa se poata defula si sa nu iasa cu securea in strada !
Eu va doresc sanatate,
Ca e mai buna decat toate.
(politicile)
Domnule Dicu-Sava, mai bine naiv (presupunând prin absurd că Ștefan ar fi naiv, ceea ce vă asigur că nu e), decât paranoic, pentru care tot ce se întâmplă e guvernat de teoria generală a conspirației și asta nu de ieri, de azi, ci de sute de ani, dacă nu cumva dintotdeauna. Get a life Mr Dicu-Sava…
Ha, Ha, Ha,
Pai eu chiar traiesc domnule Clej !
Ba cred ca … mult mai bine si mai fericit decat domnia voastra. 🙂
Si chestia asta se intampla TOCMAI pt. ca NU imi mai fac iluzii despre DEMOCRATIE !
Continuati sa sperati ca „masele” au ceva de spus.
Este si asta un fel de fericire.
În cazul în care chiar credeți ce spuneți vă recomand să faceți urgent o vizită la psihiatru.
Excelenta initiativa si usor de a fi însusita. În mod normal ar trebui sa urmeze o avalansa de marturii. Eu cred ca reusita ei nici nu depinde de vreun scop final, ci e verificata ori de câte ori un martor îsi învinge comoditatea ori scepticismul (pt ca de teama nu mai poate fi vorba)si pune mâna pe condei. În Suedia, astfel de încercari „utopice” au dus la miscari populare care odatå au schimbat si harta politica a tarii si au asanat si societatea. Iar ca mijloace de mobilizare n-au avut internetul ci… cursuri de pregatire serala! Si nici garantia vreunei reusite n-au avut-o. Poate ca au fost animati în primul rând, ce constiinta raspunderii individuale. Eu sunt sigur ca, asa cum au reusit altii, si noi o putem face.
Domnule Onaca,
va rog si pe dv. cum ii rog pe toti aceia care cred ca este posibil, sa transmita textul mai departe, asa cum altadata se pasau manifestele. Nu e nevoie de transmis mai departe si semnatura mea. Nu asta ma intereseaza. Anuntati insa ca ACUM gazduieste marturii. Poate vor spune, unii dintre cei care vor avea ceva de spus.
Referitor la relatarea lui Marius.
Sunt profund dezamagit de atitudinea lui Emil Constantinescu. Va fi fost un ,,caz izolat” desi totusi e prea mult. O dovada de cinism, lipsa de empatie si spirit critic din partea cuiva care ne facea sa credem ca e ,,altfel”.
Apropo: Cine (Dracu’) e Dorin Marian??? Imi cer scuze pentru incultura, dar sunt multi ani din 1996 incoace si tot nu am auzit de el. O Eminenta Cenusie care inca mai traieste? Pe Paler in schimb nu il voi uita. Moartea lui a fost trecuta cu vederea de catre oficiali dar asta nu cred ca ii afecteaza memoria.
Dorin Marian a fost într-adevăr eminența cenușie a lui Emil Constantinescu. Au fost doi consilieri prezidențiali în perioada 1996 – 2000: Zoe Petre – fața publică a Cotroceniului, și Dorin Marian, „the prince of darkness”.
M-am documentat: Dorin Marian a fost tot un geolog.
Stimati domni,
Am speranta ca reactia acida a dommniilor voastre este doar rezultatul unei crase necunoasteri a fenomenului „informativ”, adica a Securitatii si a serviciilor informative care i-au urmat dupa ’89 in Romania. Despre cele internationale … exista scuze.
Altfel, violenta dumneavoastra reactie, nu este decat una la „ordin”, situatie in care o sa va inteb cand ati fost avansati ultima oara !
Sperand ca ma aflu in fata unei inocente curate, generate doar din necunoastere si nu din prostie, va ofer pentru studiu individual, pana la alte raspunsuri „intepate”, ceva din clasicii serviciilor de informatii.
„Asa s-a ajuns ca 80% dintre preotii ortodocsi, dupa aprecierea personala a colonelului Traian Sima [fostul sef al al Securitatii Timis pina in 1989 – n.n.], sa fie trecuti in reteaua informativa a fostei Securitati”
„Cultele din Romania intre prigonire si colaborare ”
Editura Polirom, Iasi, 2007, 220 p.
Si sa adaugam si un „sectant”:
http://vaisamar.wordpress.com/2011/02/08/gheorghe-modoran-despre-colaborarea-cu-securitatea-in-comunism/
„Peste tot au fost atatia colaboratori cat a avut nevoie Securitatea pentru a-si aduce la indeplinire planurile de control si supunere a Bisericii.”
Extrapolati domniile voastre la nivelul intregii societati romanesti.
Cititi pe antici.
Democratia (deja) a murit !
Vine dictatura, razboiul, tirania, razboiul, regalitatea, razboioul, imperiul, razboiul, si cand totul se darama, o sa se gaseasca un alt dobitoc sa citeasca „Republica” lui Platon.
Get a life Mr Clej & Co, ca Obama vrea CNP pentru accesara internetului, iar UE taierea lui daca te reclama cineva ca „l-ai ofuscat”
Adica daca inca nu ati inteles, stergera acestui blog pentru ca EU PERSONMAL va reclam ca m-ati trimis la tratament la… Balaceanca ! 🙂
Poate ca eu sunt intr-o dunga, dar in afara de a imi exprima opinia …. nu am afirmat ca va-s fi cunoscut mamele !
Fericiti cei saraci cu Duhul, caci a lor va fi Imparatia Cerurilor.
Dar pana atunci, pana la „primire in Imparatie”, caznele se intampla pe Pamant.
Cu stima,
Dicu-Sava Cristian
Intru totul de acord!!! Cu o motivatie similara am demarat de catva timp organizarea unui Grup pentru o Romanie Radicala pe Facebook, Netlog si Linkedin. Si nu mi-am ascuns nici numele ori pregatirea jurnalistica. Pentru inlaturarea oricaror… confuzii… In continuare, sper sa fiti de acord si cu postarea editorialului dvs. pe pagina mea de Facebook! Pentru orice alte discutii: razvan_huzuneanu@yahoo.com
Cu simpatie,
R.
Domnule calomniator Dicu-Sava, repet recomandarea mea, mergeți la un consult psihiatric și nu ne mai maculați pagina cu astfel de elucubrații.
DE acord domnule Huzuneanu.
Dicu-Sava Cristian roman, sceptic pana la cinism, suferind de spionita, categorisind majoritatea romanilor ca informatori sau potentiali colaboratori ai Securitatii, acuzand autorul editorialului si redactorul sef de a scrie la ordin, il citeaza pe Traian Sima (colonel de securitate), dar si un cercetator (lector universitar la Institutul Adventist de la Cernica). Numai ca acest Gheorghe Modoran este un sectant. Domnia sa nu stie sau nu vrea sa stie ca Biserica Adventista nu este o secta ci un cult crestin oficial recunoscut de statul roman chiar si pe vremea comunistilor. Pentru dansul si nu numai, cine nu este majoritar in credinta crestin-ortodoxa este un sectant. Probabil si cei care incearca sa trezeasca spiritul civic, constiinta, bunul simt si adevarul in societatea romaneasca sunt tot niste sectanti. Parca am mai auzit discursul asta de prea multe ori si de prea multa vreme. In paranoia domniei sale „sectantii” sau naivii sau romanticii de noi incercam degeaba sa trezim spiritele, sa facem marturii, sa clarificam ce este sau nu este bine bine pentru viitorul acestei societati. Sa nu ne mai agitam de pomana, ca „serviciile” vegheaza, serviciile fac si desfac. Mai sa fie! Teribile servicii, atentie oameni buni! Un om obisnuit ar intelege din aceasta tirada doua lucruri: ori domnia sa este un fals paranoic (si atunci amenintarile cu „sanatate ca-i mai buna decat toate” sau stergerea blogului, nu sunt deloc subtile), ori preopinentul a beneficiat de o pensie „nesimtita” care i-a fost redusa la normal si acum este foarte manios. Si eu transmit „serviciilor” sanatate, ca-i mai buna decat toate.
Pentru acest Dicu-Sava Cristian toată istoria omenirii este explicată prin teoria conspirației. El ne anunță că vine dictatura, tirania și războiul, de parcă până acum în lume a4 fost numai democrație, libertate și pace. Eu mă întreb, de unde modul ăsta elucubrant de gândire?
Dacă cineva dorește să se convingă de modul de a acționa al acestui Dicu-Sava Cristian atunci să-și arunce o privire aici: http://groups.yahoo.com/group/strajerul/message/5952. Și în general, dacă îi citești postările ai să descoperi un obsedat, care pretinde că e creștin ortodox, dar care în schimb are mintea năclăită de ură și pentru care „iubirea creștină” se manifestă prin incitare și amenințări.
Foarte frumos şi nasol în acelaşi timp. Sunt impresionat de apelul către cei care s-au săturat de lichele, dar, din păcate, nu pot să nu ţin cont de părerile parţial paranoice ale tovarăşului Dicu. Parţial, pentru că părerea lui, privind naivitatea că ar putea exista o presă liberă de orice constrângeri şi manipulări, o împărtăşesc.
Am lucrat într-un radio local, de stat, unde, noi jurnaliştii, puteam să vorbim liber, până la limita în care deranjam puterea locală. Totuşi, când directorul se mai supăra pe câte unul dintre puterncii zilei primeam recomandări, unele voalate, altele directe, pentru a desfăşura campanii de presă prin care „nemernicul” era ciomăgit în mod liber şi democratic. Dacă nu înţelegeam eram dojeniţi, dacă nu înţelegam nici atunci eram scoşi de pe microfon şi executam activităţi auxiliare. Unii n-am înţeles care-i treaba cu libertatea şi am fost eliminaţi prin mijloace legale.
Am lucat şi la un ziar finanţat de către un mogul situat în opoziţie (faţă de puterea politică, evident) şi am primit ţinte clare. Pe ăştia şi pe ăştia trebuie să-i criticaţi, de ceilalţi nu aveţi voie să vă atingeţi. Am mai lucrat şi pe la alte publicaţii mai puţin legate de oameni politici, dar care trebuiau să trăiască din publicitatea plătită de oameni de afaceri legaţi de oameni politici. Iarăşi recomandări; cine poate fi atacat şi cine nu. Problema este că am lucrat şi mai lucrez şi în afara presei. Cei care controlează (să zicem – administrează) respectiva afacere au şi ei părerile lor proprii despre democraţie, despre America, despre Israel, despre ortodoxism, catolicism, ateism, ţigani, homosexuali, africani, asiatici, despre Egipt, despre Băsescu, Geoană, Paler, Liiceanu, Petre Ispiresu şi Mihai Eminescu. Au părerile lor despre design, despre disciplină, alcool, femei,sponsorizare, publicitate, rugozitatea pieselor turnate sau strunjite. Au părerile lor şi le impun cu autoritatea celui care finanţează sau conduce afacerea. Fiecare patron sau conducător de instituţie este un tiran care vede democraţia ca pe un pericol ce îi ştirbeşte din autoritate şi scade eficienţa afacerii pe care o conduce. Şi, la urma urmei, dacă aş avea propria mea afacere sau propriul meu ziar nu aş face la fel? Poate că mă consider mai bun şi mai tolerant, dar sunt convins că toleranţa mea, de exemplu, faţă de liber cugetători i-ar deranja pe ortodocşi, propensiunea mea pentru ortodoxie i-ar dernajaa pe catolici, iar toleranţa mea faţă de rockeri le-ar deranja pe gospodine, i-ar dernaja pe manelişti sau pe budişti (nu sunt sigur că budiştii au ceva împotriva rockului, doar am presupus că nu sunt înnebunţi după el). Deci budiştii şi maneliştii din subordinea mea s-ar simţi discriminaţi, dacă nu cumva terorizaţi. Şi totuşi aş utiliza toate mijloacele pe care le-aş avea la îndemână, în calitatea mea de şef, să nu permit propaganda făţişă pentru manele sau pentru religiile care nu-mi sunt pe plac. Nu din răutate, ci pentru că aş considera că ziarul meu nu trebuie să sucească minţile oamenilor. Repet, eu mă consider o persoană tolerantă, dar am constatat că deranjez enorm de multă lume. Şi nu numai pe securişti şi turnători, ci şi pe mulţi oameni de treabă care îngrijesc florile, îşi prepară singuri ciorba, se scandalizează la filmele porno, cântă imnul ţării la meciurile de fotbal şi merg duminică la biserică (tot aşa, doar ca exemplu). Deci, m-am lecuit şi eu, de mult, de naivitatea de a crede că putem constitui o mare coaliţie a jurnnaliştilor imparţiali. Dar nici nu-i consider lichele pe jurnaliştii care merg pe sârmă ghimpată şi încearcă să împace talentul şi ideile personale cu linia generală a trustului. Asta e lumea în care trăim şi, dacă suntem în stare, mai scriem şi printre rânduri. Dar am lungit-o prea mult şi m-am şi complicat. Ca să încerc să limpezesc puţin lucrurile vă prezint o parabolă: Un preot a văzut un om amărât la marginea drumului. L-a întrebat de ce este necăjit şi acesta i-a spus că el spune numai adevărul şi din cauza aceasta nu are prieteni. Preotul s-a luminat şi i-a zis că el de mult caută un slujitor al adevărului. L-a invitat la el acasă şi i-a spus că îi oferă găzduire pe timp nelimitat. Când au ajuns în pragul casei parohiale au fost întâmpinaţi de preoteasă, iar omul care spunea numai adevărul a salutat-o: Bună ziua doamnă chioară! Bineînţeles că a fost alungat cu pioase şuturi în fund.
Domnule Mircioane, aveți dreptate pe ansamblu, dar pentru acest individ Dicu-Sava TOT ceea ce se întâmplă și ceea ce s-a întâmplat în lume este rezultatul unei conspirații și orice opinie în afara religiei creștin-ortodoxe este greșită. Pentru detalii privind linia editorială a revistei ACUM vă invit să citiți acest articol: http://www.acum.tv/articol/8199
Interesanta trecere in revista, d-le Mircioane. In plus de asta am apreciat ca ati dezvaluit cate ceva din culise.
Chiar daca aceleasi aspecte se regasesc peste tot, chiar in democratii puternice (ma gandesc si la experientele si constatarile personale dupa aproape doua decenii de munca intr-un concern de varf suedez – suedezii practica asa-zisa organizare plata, neiererhica, asta neinsemnand insa ca poti sa-i spui sefei ca e chioara; mai mult daca ai ghinion, unele din viziunile la care tii cel mai mult vor fi total ignorate) diferenta apare dupa parerea mea in dozaje si in felul cum sunt definite regulile jocului.
Democratiile ,,tinere” au probleme din cauza ca a construi o astfel de platforma stabila ia timp si se loveste in plus de cerc vicios (nu exista actori care sa defineasca viziunile si sa le puna in practica sau exista prea multi si opinii divergente). Intentii bune sunt cu duiumul dar ele se organizaeaza intr-o cacofonie in loc de armonie. Luati de exemplu musuroiul de furnici la care esti socat vazand cum cateva furnici trag de aceeasi crenguta in directii opuse. In ciuda acestui paradox, musuroiul functioneaza perfect si se face de doi metri inaltime, pe cand altul, mai original, trage sa moara si nu mai creste niciodata.
Fara sa incerc sa ,,epuizez subiectul” as mai comenta ceva. Scrieti:
,,Şi totuşi aş utiliza toate mijloacele pe care le-aş avea la îndemână, în calitatea mea de şef, să nu permit propaganda făţişă pentru manele sau pentru religiile care nu-mi sunt pe plac. Nu din răutate, ci pentru că aş considera că ziarul meu nu trebuie să sucească minţile oamenilor.”
Imi inchipui ca ajuns in situatia asta ati face recrutarile asa incat sa aveti colaboratori (ii numesc asa, si nu subalterni) care in mare sa impartaseasca linia publicatiei oricare ar fi ea. Un lider intelept va sti si cand sa cedeze in fata unei opinii contradictorii sustinute de cineva din echipa lui; nu din altruism ci pe motive de instinct de conservare (a musuroiului).
Domnule Matei Mircioane,
Ati pus degetul pe rana. Dar presupunerea ca un om ca mine, care a stat la inchisoare pentru convingerile lui politice, sub regimul ceausist, este un naiv, este totusi un pic deplasata. Un pic mai mult. Eu in realitate „fac pe naivul”. Cu aceeasi obstinatie cu care oamenii tineri sar peste obstacole enorme in viata lor si reusesc, pentru ca nu a apucat nimeni sa le spuna ca nu se poate sari peste ele. Ori li s-a spus iar ei n-au crezut. Iata, eu continui sa ma iluzionez ca nu totul este pierdut pentru romani si Romania.
Solutia problemei pe care o enuntati dv. printre randuri se afla in a ne da un pas si mai in spate si a privi lucrurile de la si mai mare departare, inainte de a ne apropia si de a pune mana pe ele. Despre asta chiar vreau sa propun urmatoarea tema de reflectie si dialog in cadrul rubricii „Editorial” din urmatoarea editie. Vedeti, eu nici pretentia ca scriu editoriale nu o am. Sunt simple teme de reflectie si dialog. Editorialul este ceea ce iese dupa comentariile cititorilor!
In fine, va irog sa remarcati contextul, ideal as spune, in care ACUM va invita pe dv. si pe alti jurnalisti ca dv. sa puneti in miscare mecanismele adevarului, pur si simplu spunand lucruri pe care le stiti si se pot dovedi. ACUM este complet in afara oricaror interese meschine legate de Romania si complet in afara oricaror sfere de interes politic, financiar sau de clan. Noi chiar suntem independenti, si provoc pe oricine doreste sa dovedeasca opusul acestei afirmatii, s-o faca neintarziat si oriunde. Gazduim chiar noi dovezile, daca in alta parte nu sunt acceptate.
O.K. sunt de acord. Fără o oarecare doză de naivitate nici n-ar avea rost să ieşim pe stradă ori pe internet. E naivitatea celui care speră ca faptele şi vorbele lui şi ale prietenilor lui, ale oamenilor, în general, să aducă multă bucurie şi speranţă, să lumineze adevărul. Iar durerea, dacă este cumva necesară, să fie suportabilă şi să fie o ofrandă adusă tot pentru aflarea adevărului. Ştim că nu e chiar aşa, dar însăşi speranţa şi efortul acesta au farmecul şi frumuseţea lor.
Dar, tot mă macină viermele scepticismului; ştiu că adevărul meu nu se suprapune exact peste adevărul celuilalt, decât dacă îl/o iubesc. Şi am limitele mele, constat că nu pot iubi pe toată lumea. Totuşi, cum spuneam, sunt de acord să folosim cuvintele pentru a negocia un adevăr acceptabil pentru toată lumea… adică, pentru cât mai multă lume.
prea multe discursuri abstracte, elevate de o codificate aleatoara la nivelul discretional al dorintei intelectualilor de a se incurca unii pe altii, de a distrage atentia de la esential.
Liiceanu pune la zid pe Herta Muler si uita de Fat-Frumos coboritor din TAB, uita discursul Iliescean si vorba inteleapta a acestuia: „lasati sa se adape”, uita de 28 ianuarie 1990, uita ca in acest timp lichelele fac istorie.
De cite ori dormim lichelele dau o lovitura.
Lichelismul este rasplatiti de natura si societate.
Cine spune adevarul este hulit.
Liiceanu o intoarce pe o parte si pe alta, sa vedeti, dar cum a-ti rezistat in timpul dictaturii ? dar sa vedeti ca de fapt a-ti fost fara nici o importanta, de fapt a-ti fugit, de fapt ati facuit si a-ti dres
De fapt cine sunt valorile adevarate: Vadim Tudor sau cei care au murit la canal la Pitesti, la Targovite si in toata tara.
Vad ca intre intelectuali a intervenit o incurcatura foarte bine organizata
Domnule Mircioane, hai să renunțăm la teoria chibritului. Apelul lui Ștefan e unul la acțiune, nu la vorbe.
Pai sa incepem. Eu sunt Stefan, Dv. sunteti Matei.
Matei, viermele scepticismului e ca sarea in bucate. Trebuie pastrat.
De acord cu tot ce spui. In special cu ideea ca trebuie sa scrii pentru cei pe care ii iubesti (cumva faceam aluzie la asta in textul apelului).
Crezi ca poti propune un material in acest sens? Sau sa discuti aceasta initiativa „absurda” (dupa unii) cu oameni care ar putea scrie?