“Tu nu ştii că totul în ţara asta e controlat de securişti?” ţi se spune şoptit pe la colţuri, sau sub anonimat pe forumuri. Adică: „De ce mai speri şi te străduieşti să construieşti o lume respirabilă, legea şi morala sunt doar pentru naivi!” Dar oamenii utili din sistemele informaţionale au rămas acolo după ’89 şi nu îşi clamează statutul, pentru că nu intră în fişa postului. Despre cine este atunci vorba, cine sunt cei care vor să acrediteze ideea că există şi că sunt securişti?
Sunt scursurile politizate, inutilii, sau prea utilii fostului regim, care au primit beneficii economice ca să stea pe bară cu ciocul mic şi speranţa că sunt cârtiţe. De fapt ei nu mai sunt şi nu vor mai fi niciodată ce au fost, şi cu atât mai puţin mai mult decât atât, şi o ştiu şi ei foarte bine. Lumea lor se schimbă în jur şi va dispărea o dată cu ei.
Puterea le scade pe zi ce trece datorită propriei incompetenţe în meseriile civile pe care le au. Şi atunci nu le rămâne decât să cultive frica, să îşi afirme slăbiciunea tot mai mare prin asta. Distrus la vârf în ’89, distrus la niveluri intermediere încet-încet de atunci, sistemul comunist al terorii mai supravieţuieşte doar la bază prin aceşti oameni îmbătrâniţi. Sunt demni de compasiune, victime ale propriilor lăcomii, orgolii sau naivităţi în comunism, incapabili să facă acum saltul în afara eului anacronic, şi târând generaţii de tineri pe un drum înfundat. Stăpâni închipuiţi ai unor mici feude instituţionale, ultimul refugiu al acestor rataţi, toată puterea lor mai vine (dacă neglijăm capitalul social) din întreţinerea fricii prin tehnici de intimidare.
Destructurarea acestei frici le va arăta în mod terapeutic cine sunt de fapt, victime şi vinovaţi, le va pune onglinda propriei neputinţe în faţă, le va deschide poate poarta căinţei, iar victimelor lor pe cea a iertării. Destructurarea fricii va întrerupe lanţul suferinţei printr-o suferinţă acută de moment. Distrugându-le bruma de putere prin eliminarea fricii proprii îi ajutăm şi pe ei, nu doar ne depăşim starea de slugi înfricoşate.
Deci: nu există securişti.
Foarte bun articolul! Felicitari autorului pentru puterea de sinteza extraordinara pe care o dovedeste: in citeva rinduri a reusit sa surprinda esenta sistemului post 89.
Limbajul lasă – ca de multe ori aici – de dorit. Coloratura înfrumuseţează vocea cîntăreţului, nu şi pana scribului. La fel se comporta şi firul logic: nu este rosu, este ruginit. Înţeleg ce autorul a vrut sa ne împărtăşească, dar nici vorba, nici scrisul nu i-au fost loiali. L-au părăsit pe parcurs.
Mihai-Robert Soran
European News Agency – ENA
As vrea sa va impartasesc optimismul. Dvs vorbiti de un soi de terapie a noastra si de eliminarea lor prin destructurarea fricii. Va spun ca nu e suficient! Nu mai pot ei de faptul ca mie nu mi-e frica de ei, pentru ca, precum diavolul, sunt eminamente nerusinati! Conduc in continuare, prin aceleasi parghii si pentru ca societatea este tributara acelorasi reflexe: pupincurism/obedienta fata de cel in mana caruia sunt cartile/capacitatea de a se face placuti si inteligibili prin reflexe unsuroase, de care societatea traumatizata in care traim e inca foarte dependenta/capacitatea de a sapa si desfiinta, din fasa, ca nimeni altii orice reflex, cat de mic, de profesionalism si onestitate si, Doamne, cate pot fi spuse despre cat sunt ei de actuali si de…capitalisti. Cei mai adaptati, supravietuitori se numesc! Chiar au si manifesta activ acest orgoliu, intr-un dispret total fata de „visatorii” cu scrupule si principii! Si risc aceasta generalizare pentru ca au fost creati de aceeasi scoala, care le-a inoculat aceleasi reflexe, spui ca-s trasi pe banda. Sigur ca nu mai exista Securitatea in forma sa traditionala, dar sistemul, o, permiteti-mi sa va contrazic, functionaza cat se poate de alert in profitul lor. Unde te astepti mai putin. Iar reteaua lor e cat se poate de activa si ea. Cu o capacitate, dedusa tot din instinctul supravietuirii (dar marit tocmai pentru ca sunt in ilegalitate), de a se sustine unii pe altii cum nu o avem, noi, ceilalti, macinati de micimi, invidii si meschinarii, cel mai adesea cultivate de ei (cred ca am uitat sa enumar printre „calitatile” lor capacitatea fantastica de a inhaita oamenii unii impotriva altora, cu o abilitate a limbii bagate in ureche pe care si bietul sarpe mitologic ar fi invidios). As vrea, sincer, sa va impartasesc optimismul, dar cred ca nu e suficienta terapia prin destructurarea fricii. De altfel, intre doua lovituri sub centura abia te mai poti aduna. Chiar si far’ de frica. Si, apoi, e putin utopic: cum vedeti dvs aplicata aceasta strategie la nivelul unei societati dependente de vechile reflexe, pe care nimic nu o indeamna sa si le paraseasca, ba, care mai si regreta trecutul. Nu uitati ca printre aceste reflexe se afla si invidia, ravna la statutul celui care se descurca; iar oamenii Securitatii au fost mereu cei mai descurcareti, dovada preluarea retelelor economice de catre ei dupa 89. Va spun: nu mai pot ei ca mie nu mi-e frica! Dimpotriva! Asta ma transforma in „dusman al poporului”, ceea ce pune in alerta o serie de alte actiuni-tip, pe care numai ei stiu sa le foloseasca, prin care speculeaza si pun in valoare tot ce e mai slab si mai prost in om, motiv pentru care, la un moment dat, ajungi sa fii linsat de ei, dar cu mana celorlalti. Dornici si ei de…adaptare, dornici sa fie „in carti”. Iar daca pretind ca mie nu mi-e frica (si va sustin intru totul pozitionarea, ati inteles deja!), poate ca o fac nici macar pentru ca as suferi de vreun curaj nebun ci doar pentru ca am handicapul de a nu secreta hormonul fricii (ceea ce m-ar fi facut un cetatean model, perfect adaptat). De altfel, ati auzit dvs dupa 89 de vreun exod in masa al securistilor la carmelite? Ca eu nu. A canta „nu mi-e frica, nu mi-e frica” asa, ca intr-un joc de copil, nu schimba cu nimic fondul problemei si nici nu ii face pe ei mai putin prolifici. Credeti-ma!
Multumesc celor care au comentat textul. Am scris acest text pornind de la ideea de depasire a fricii asa cum este propusa in cartea „Despre limita” a d-lui Liiceanu. Depasirea fricii permite hotararea de a actiona, de a refuza supunerea si de a-ti asuma propriul proiect care iti este refuzat de „stapani”. Ar fi deci o vorba de un fel de curaj ontologic, care nu asigura neaparat si succesul ontic, lumesc al demersului. Insa ce asigura cu siguranta este libertatea ! Un gen de libertate care pentru acesti indivizi mutilati de omenie nu are nici o valoare, dar are enorma pentru cel care isi da seama ca nu succesul lumesc (ontic) este important.
In ce priveste lupta cu acesti oameni in zona lumeasca, teritoriul lor de succes in nemernicie, ramana sa decida fiecare daca merita miza si armele cele mai bune. Cel care a decis sa fie liber ontologic este obligat sa isi asumam o anumita lupta, pentru ca orice om are nevoie de un minim de resurse si de recunoastere a meritelor, pe care aceste organisme (nu le spun persoane, pentru ca nu cred ca toti oamenii in sens biologic sunt si persoane) le ofera doar celor care le sunt instrumente (ontologic sclavi). Ramane insa de discutat daca merita sa ridicam miza la o lupta totala cu ei, pentru ca asta ar presupune sa le adoptam mijloacele cu desavarsire, fiind pe teritoriul lor, si astfel sa traim in fapt o viata asemenea lor.
As sugera solutia libertatii si unei lupte cu masura, in masura sa imi asigura o sfera de lume respirabila in jur. Marimea acestei sfere depinde de forta fiecaruia si de scopurile sale in viata. Daca oamenii ar avea curajul sa devina liberi ontologic (adica sa isi depaseasca frica) si ar lua decizia de a lupta cu masura, atunci zona de actiune a organismelor de care vorbim ar fi mai limitata.
Deci critica DV este indreptatita, pentru ca nu am spus nimic in text despre lupta, ci doar despre necestatea preliminara de a avea curaj.
Cat priveste limbajul si firul textului, accept criticile d-lui Soran si nu ma pot exprima mai mult in aceasta privinta intrucat nu am scoala de comunicare/jurnalism in spate. E posibil ca textul sa fie departe de ceea ce trebuie sa fie un articol de opinie. Dar daca s-a inteles ce am vrut sa spun scopul a fost atins 🙂
Domnule Iordache,
Nu luati in serios criticile domnului Soran, uitati-va la interesul starnit de articolul dumneavoastra. Nici eu n-am scoala de comunicare sau jurnalism si nu dau doua parale pe astfel de scoli si nici pe „experienta” dobandita de unii in apartulk de propaganda comunist.
Imi place enorm cum ati spus:
„Cel care a decis sa fie liber ontologic este obligat sa isi asume o anumita lupta, pentru ca orice om are nevoie de un minimum de resurse si de recunoastere a meritelor, pe care aceste organisme (nu le spun persoane, pentru ca nu cred ca toti oamenii in sens biologic sunt si persoane) le ofera doar celor care le sunt instrumente (ontologic sclavi).” La suflet m-a uns!
Nu, nu sunt persoane! Si-au pierdut dreptul individual de fi considerati persoane /persona, intrand intr-o subspecie cu mult inferioara necuvantatoarelor asupra carora ne clamam prosteste superioritatea. Cand e lucru demonstrat: pisica mea e mai desteapta si mai umana decat orice securist!
Si nici macar nu ati facut vreo scoala de comunicare (glumesc, pentru ca subscriu la suspiciunile domnului Clej privind calitatea experientei autohtone in comunicare, viciata masiv de comunism si tributara acelorasi reflexe si acum, dovada prostiile care se scriu in presa). A propos: nu am inteles ce opinie are dl Soran, pana la urma, despre subiectul in sine; dincolo de faptul ca a tinut musai sa va dea o replica (printr-o imitatie destul de pretioasa si de abulica a lui Maiorescu)legata de stil, care nu intra in discutie. Si care nici nu este discutabil pentru ca mesajul a ajuns exact cum trebuie la cititori, dovada ca mi-a produs asa un elan scriitoricesc (nu critica, domnule Iordache, nu critica ci un geamat indurerat de neputinta provocat de subiect).
Sunt multe de spus, dar ma opresc aici, multumindu-va pentru inspiratia pe care mi-ati produs-o, pentru ca ma striga pisica. Una mult mai umana si mai apta de comunicare decat orice securist – mecanism bolnav – lighioana pe doua picioare care dupa ce a facut pactul cu diavolul si a renuntat la dreptul de a mai fi om, se trudeste sa ii prabuseasca si pe altii.