Pushkar este unul dintre oraşele sfinte ale hinduşilor indieni. Odată ajuns în Jaipur, călătoria către Pushkar devine oarecum obligatorie. Localitatea se află la nu mai mult de trei ore de mers cu maşina dinspre Jaipur. Poţi călători şi cu autobuzul până la Ajmer iar de acolo până la Pushkar. Este, totuşi, destul de incomodă călătoria cu acest mijloc de transport, în primul rând din cauza aglomeraţiei şi mai apoi, nu trebuie uitat că în India autobuzele opresc de fiecare dată când vreun călător doreşte să coboare, ceea ce înseamnă că durata călătoriei se prelungeşte câteodată dincolo de limita suportabilului. Mai trebuie adăugate la toate astea şi opririle regulate pentru tradiţionala ceaşcă de chai (ceai cu lapte şi diferite alte arome) apoi timpul necesar călătorilor pentru a-şi recupera la coborâre bagajele voluminoase care, din lipsă de spaţiu, au fost depozitate direct pe acoperişul autobuzului.
In drum spre Pushkar
În Delhi ca, bănuiesc, de altfel în fiecare capitală, amalgamul indistinct de oameni veniţi din toate colţurile ţării şi chiar ale lumii face ca viaţa să fie câteodată mai dură. Câţi indieni nu vin anual în capitală în speranţa că vor câştiga mai bine şi mai uşor! În Pushkar, oamenii sunt amabili, deloc invazivi şi înţelegători faţă de firea sucită a turistului, o specie cu care nu e deloc uşor să tratezi. Desigur, şi aici trebuie exersată arta negocierii. Numai că negociezi de dragul de a negocia de vreme ce oricum chiar şi preţul iniţial cerut nu e unul extrem de mare. Negocierea e o formă de socializare, până la urmă. Ne aşezăm pentru un chai în faţa unei aşa zise terase. Locul are ceva patriarhal. Focul arde într-un soi de ceaune de metal iar în jurul acestor surse de căldură sunt aşezate scaune joase, dar destul de confortabile. Într-un colţ, doi indieni joacă şah. Fiecare are un fel de galerie în miniatură, iar grupul de 7-8 persoane trăieşte meciul de parcă ar fi unul de crichet. Tabla de şah poartă urmele pasiunii lor. De fiecare dată când se mută piesele, se apasă atât de tare încât poţi auzi scrâşnetul lemnului pe lemn.
Ne plimbăm în jurul lacului, mai zăbovim o jumătate de ceas la o cafea pe terasa unui restaurant unde se pare că suntem singurii clienţi… 
E ciudata această senzaţie de a fi ultimul rămas într-un local ca acesta. Chelnerii indieni, nemaiavând ce face, se adună cu toţii în jurul tău, te întreabă din ce ţară vii (eu trebuie să adaug, ca de fiecare dată: „Romania-Europe”), îţi povestesc vrute şi nevrute încât până la urmă şi cafeaua devine pretext de socializare. În Pushkar, nu mă deranjează atât de tare această lipsă de înţelegere a spaţiului intim. Poate că sunt deja obişnuit cu ea sau poate că – ceea ce e mai plauzibil – sunt mult prea obosit pentru a-mi mai păsa. Oricum, tendinţa e ca în locurile pe care le vizităm pentru prima dată să dăm dovadă de mai multă toleranţă faţă de… să-i zicem, specificul local.
Nu dorm prea bine… Camera e friguroasă. Nu pot spune că nu m-am aşteptat la asta. Apartamentele indiene nu au sistem de încălzire. A doua zi de dimineaţă, în drumul către piaţă, pe marginea lacului sacru, mi se oferă o floare pe care sunt sfătuit să o arunc în râu. Ştiu despre ce e vorba… Aşa-zişii sau realii (ce mai contează, practica e aceeaşi!) brahmini acostează turiştii pentru a le sugera să facă puja, un ritual tradiţional hindus care, în cazul de faţă, nu are alt rol decât acela de a mai stoarce ceva bani de la străinii curioşi şi doritori de spiritualitate profundă. Până acum am evitat cu încăpăţânare ritualul. De data aceasta, mă hotărăsc să mă las în voia aşa-zisului preot. Mă ia de mână, mergem pe malul lacului şi sunt nevoit să repet un soi de invocaţii pe care el le rosteşte, binecuvântând întreaga mea familie. Devine plictisitor. După fiecare binecuvântare, preotul rupe o petală din floarea pe care o ţine în mână şi mi-o aşează în palme. De la o vreme mă exasperează faptul că mai sunt încă atâtea petale.
Lacul sfant Pushkar
E clar că aşteaptă de la mine o sumă importantă. Întreg ritualul e patetic, deşi omul din faţa mea se străduieşte să îi imprime ceva sacru. Finalul deja îl cunosc: mi se cer 500 de rupii (8 euro). Scot portofelul, îi întind preotului o bancnotă de 50 de rupii şi plec. Uşor dezamăgit, omul lui Dumnezeu, încearcă să negocieze. Măcar 100 de rupii. Eu unul nu negociez atunci când vine vorba de lucruri sfinte, aşa că rămânem la 50 de rupii. Ceva mai târziu, aveam să îl întâlnesc pe brahmin la umbra unui copac, bându-şi cafeaua şi fumându-şi ţigara. Cred că nu a avut o zi extrem de profitabilă.
Pushkar, deşi se află nu departe de deşertul Rajasthanului, are aerul unui mic sătuc de munte. Relativ liniştit, cu străzile lui înguste, restaurantele şi terasele pe care le găseşti la tot pasul, spaţiul acesta poate fi unul de care nu ai parte în foarte multe locuri în India. 
Turiştii vin aici din două motive: unii,
atraşi de relativul calm şi pitoresc al zonei, alţii pentru că în Rajasthan (şi, în special, în Pushkar) se poate găsi una dintre cele mai bune charas din India (un derivat al haşişului – iertaţi-mi imprecizia, dar cam asta e tot ce ştiu momentan despre charas).
După-amiaza plecăm către Delhi. Avem bilete de tren Jaipur-Delhi, cum, însă, planul iniţial nu cuprinsese şi această călătorie către Pushkar, acum avem ideea de a merge către capitală din Ajmer, oraş aflat la vreo jumătate de oră de Pushkar. E vorba de acelaşi tren, doar că trebuie plătită distanţa Ajmer-Jaipur. Cine ştie cam cum funcţionează căile ferate indiene, înţelege că nu e un lucru uşor de făcut. Gara din Ajmer e îngrozitoare.
Rivalizează cu cea din Agra. Copii cerşind, oameni cu diverse diformităţi, dormind pe jos sau scuipând zgomotos în stânga şi în dreapta… În cele din urmă, urcăm în tren şi, după cuvenita şi binemeritata mită oferită controlorului compensaţie pentru lipsa biletelor Ajmer-Jaipur, plecăm către Delhi, acolo unde aveam să ajungem seara târziu.