Mimarea unui scrutinul electoral corect şi liber de către autorităţile belaruse, pe data de 19 decembrie curent, soldată cu peste 90% prezenţă la urnele de vot şi circa 80% de voturi în favoarea actualului preşedinte belarus, Aleksandr Lukaşenko, a indignat la culme opoziţia politică şi susţinătorii acesteia.
Solicitările celor din opoziţie de a repeta alegerile, cu acuzarea autorităţilor de comiterea unor “falsificări în masă” a scrutinului, au fost mai puternice decât răbdarea rigidului Lukaşenko, de regulă irascibil la cea mai minoră critică. Viteza cu care au acţionat organele de forţă dovedesc pregătirea lor prealabilă pentru aplicarea unor măsuri de reprimare. Insinuarea provocatorilor în rândul mulţumii paşnice şi desfăşurarea neautorizată a protestelor au constituit stimulente suplimentare pentru dezlănţuirea contra-acţiunilor din partea instituţiilor de forţă beloruse.
Victimele răfuielii au devenit toţi cei care s-au antrenat în altercaţii cu reprezentanţii puterii, precum şi alte persoane aflate în preajmă – membrii opoziţiei, jurnalişti, reprezentanţi ai societăţii civile şi protestatari obişnuiţi, în total aproximativ 600 de persoane. Bătuţi, arestaţi, maltrataţi sau invers, persoanele reţinute trec prin judecăţi „fulger” primind de la 15 zile de detenţie până la 15 ani de închisoare – în cazul pretinşilor organizatori ai protestelor „neautorizate”. Situaţia gravă creată în Belarus nu a lăsat pe nimeni indiferent, angajând în tirade lungi de critici organizaţii ca OSCE, UE şi chiar ONU (Înaltul Comisar pentru drepturile omului), care solicită eliberarea persoanele reţinute şi asigurarea drepturilor la libera exprimare şi la asociere. Voci critice s-au adunat şi din contul statelor europene (Germania, Franţa, Marea Britanie, Cehia, Slovacia, Austria)[1], SUA, precum şi a Ucrainei. Poziţia Moscovei a fost suspicios de rezervată, comparativ cu campaniile de denigrare derulate înainte de alegeri cu scopul „eliminării politice” a incomodului Lukaşenko.
În ciuda îndoielilor răspândite în rândul occidentalilor în privinţa stilului de desfăşurare a alegerilor prezidenţiale, Iranul, Venezuela, Kazahstanul şi enclavele separatiste din Georgia au transmis în grabă mesaje de felicitare către controversatul preşedinte belarus proaspăt reales. Paradoxal, dar nici măcar Comisia Electorală Centrală din Belarus nu a adoptat o concluzie pe marginea bilanţului final al scrutinului din 19 decembrie, în schimb „prietenii lui Lukaşenko” s-au avântat să dea aprecieri cât mai pozitive chiar a doua zi după scrutin.
Alegând între europenii critici şi ruşii molatici, Chişinăul a luat o poziţie extrem de moderată, echilibrată cu argumentele preliminare ale OSCE, care punctează anumite vicii în cadrul legislaţiei electorale beloruse şi încurajează Minskul să continue reformele democratice.
Chişinăul „timid” sau „atent”?
Radiografia poziţiei exprimate de către diplomaţia moldovenească faţă de cele întâmplate în Belarus developează o serie de probleme ce persistă în autoidentificarea politicii externe moldoveneşti şi reflectarea de către aceasta a realităţilor interne. Posibilitatea de a se alătura la poziţia oficială a OSCE a păstrat nepătată imaginea oficială a Chişinăului, care oricum, pe un ton destul de nesigur, şi-a exprimat „regretul” faţă de „evoluţia evenimentelor din seara alegerilor, […] marcată de reprimarea reprezentanţilor opoziţiei, ai societăţii civile şi mass-media” din Belarus. Pentru o ţară care a trecut prin experienţă identică în aprilie 2009 şi care pretinde la statutul de „model de succes în Parteneriatul Estic” este o apreciere palidă şi neconvingătoare. Pentru comparaţie, partea ucraineană, restanţieră la capitolul integrare europeană, s-a exprimat în termeni mult mai tranşanţi, exprimând, cel puţin, îngrijorări în legătură cu „neproporţionalitatea” forţei aplicate faţă de participanţii la acţiunile de protest şi jurnalişti [3].
De asemenea, supără faptul că Ministerul de Externe de la Chişinău a venit cu o reacţie la solicitările din partea presei locale [4] şi nu din propria iniţiativă, procedând diametral opus oficiilor din statele europene, care s-au autosesizat urgent şi într-un mod independent. Senzaţiile neplăcute apar în primul rând din motiv că ministrul moldovean de externe este exponentul guvernării avansate la putere în urma evenimentelor dramatice şi tumultoase din aprilie 2009, când exact ca în Belarus protestatari paşnici au fost arestaţi, răpiţi şi/sau maltrataţi în locurile de detenţie.
Anume în contextul turbulenţelor din statul belorus se observă clar dacă actualii oficiali moldoveni respectă ideea „protestelor paşnice”, au reţinut în memorie contribuţia protestelor anti-comuniste şi dacă aceştia emană solidaritate faţă de protagoniştii paşnici din Belarus. Pe lângă un ataşament personal şi o simpatie faţă de drepturile şi libertăţile omului în acţiune, autorităţile noastre ar fi trebuit să se conformeze şi trendului general european, care a dezaprobat vehement represiunile opoziţiei, jurnaliştilor şi societăţii civile per ansamblu. Dimpotrivă, în mesajul comunicat de partea moldovenească poate fi sesizată o precauţie, un moment de reţinere, condiţionat posibil de informarea insuficientă cu privire la „dezmăţul” petrecut la Minsk câteva zile în urmă, de ezitarea conştientă în formularea unei note mai critice din raţionamente politice şi economice, fie de acceptarea într-un fel sau altul a comportamentului organelor forţă perfect corespunzător situaţiei.
Incomoditatea în care se situează Chişinăul derivă iniţial de la o ambiguitate legată de monitorizarea alegerilor prezidenţiale din Belarus, realizată de exigentul Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al OSCE şi de către indulgenţii observatori din partea CSI, pe de altă parte. Deşi, diplomaţia moldovenească şi-a raportat poziţia la concluziile OSCE care relevă problemele legate de transparenţa contabilizării voturilor, componenţa disproporţionată a organelor electorale şi accesul inechitabil la sursele media pentru candidaţii electorali [5], aceasta oricum rămâne indirect ataşată la opinia diametral opusă susţinută de misiunea coordonată de CSI.
Astfel, spre deosebire de obiecţiile lansate mai sus, secretarul Comitetului executiv al CSI, Serghei Lebedev, a declarat la întrevederea cu Lukaşenko că alegerile din Belarus au fost libere şi au asigurat dreptul la vot pentru cetăţenii beloruşi. Potrivit lui, aprecierea respectivă este susţinută de toţi reprezentanţii ţărilor care au făcut parte din misiunea de observare a CSI şi unanim acceptată în baza principiilor de „obiectivitate, bunăvoinţă şi respectare a legislaţiei statului monitorizat”. Chiar dacă această misiune a fost dominata de către delegaţii Rusiei, asocierea politică la organizaţia dată presupune imediat şi o consimţire tacită din partea Moldovei sau cel puţin o dualitate de poziţii.
Indiferent de argumentele de natura politică sau economică, rezultate din interesul de a nu tensiona relaţiile cu puterea de la Minsk, oficialii moldoveni trebuie să dezaprobe în mod vizibil devierile de la principiile democratice care au avut şi continuă să aibă loc în această ţară. Astfel, aceştia au posibilitatea să riposteze şi faţă de acea „democraţie suverană” de tip autoritar, existentă în Belarus şi promovată activ de Rusia pe tot spaţiul post-sovietic. Inclusiv din aceste considerente, Moscova a refuzat să condamne înăbuşirea violentă a protestelor de la Minsk, cu greu trecând cu vederea faptul că printre victime se numără şi mulţi jurnalişti ruşi. Punând pe planul secundar respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, partea rusă a reiterat concluziile observatorilor CSI despre adecvaţia alegerilor prezidenţiale din Belarus.[6] Protejându-şi siguranţa şi propriul stil represiv de guvernare, în pofida faptului că îl sprijină pe Lukaşenko, inamicul său oficial, Kremlinul a justificat acţiunile întreprinse de autorităţile beloruse împotriva protestelor paşnice.
Probabil, Ministerul de externe de la Chişinău ar fi reacţionat mai dur dacă actuala guvernare ar fi trecut în 2009 prin experienţa curentă a opoziţiei beloruse. În orice caz, autorităţile vor trebui să-şi întărească poziţia cu declaraţii mai categorice, pentru a-şi demonstra afinităţile europene, dar şi concreşterea cu poziţiile oficiale exclamate de cancelariile europene, precum şi pentru a susţine mişcarea democratică din Belarus, indirect promovând pe plan intern dreptul la asociere şi libertatea expresiei, aspru restricţionate de către comuniştii moldoveni în aprilie 2009, iar în decembrie 2010 de către exponenţii regimului lui Lukaşenko.
Referinţe:
1. Страны ЕС требуют немедленного освобождения всех арестованных в Минске, http://news.tut.by/daynews/209021.html
2. Poziţia MAEIE privind alegerile din Belarus, http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/483948/
3. Украина обеспокоена “непропорциональным применением силы” белорусскими властями, http://udf.by/news/politic/36835-ukraina-obespokoena-neproporcionalnym-primeneniem-sily-belorusskimi-vlastyami.html
4. „Răspunzînd întrebărilor reprezentanţilor unor surse de informare în masă privind desfăşurarea procesului electoral şi rezultatele scrutinului din Republica Belarus, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene menţionează […]“, http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/483948/
5. Belarus still has considerable way to go in meeting OSCE commitments, despite certain improvements, election observers say, http://www.osce.org/item/48242.html
6. О телефонном разговоре статс-секретаря – заместителя Министра иностранных дел России Г.Б.Карасина с первым заместителем Министра иностранных дел Белоруссии И.В.Петришенко, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/91A90865055D7363C32578000042F482