Marile puteri ale lumii au fost si raman suspicioase unele fata de altele. Ele jongleaza pentru putere, dominatie si acces la resurse naturale. Vizandu-se ca potentiali dusmani, marile puteri existente au relatii bazate pe neincredere, vigilenta si insecuritate. Inevitabil, noi centre de putere se creaza, aliante se destrama si se reasambleaza. Frecvent, puterile emergente sunt revizioniste: nu accepta „ordinea” precedenta la organizarea careia care nu au participat, se considera „nerespectate” de puterile existente si aspira sa schimbe ordinea mondiala intr-o forma care sa reflecte noul lor statut.
In primul Razboi Mondial au murit 10 milioane de oameni. In al doilea Razboi Mondial, numarul celor care si-au pierdut viata a fost de 53 de milioane. Incercand sa previna alte razboaie devastante, puterile postbelice invingatoare s-au simtit obligate sa „organizeze ordinea mondiala”. Majoritatea acestor „aranjamente” intre marile puteri s-a facut in intruniri discrete, netransparente si fara participarea altor state. Dupa fiecare razboi, organizatorii noii ordini mondiale au luat masuri punitive contra „invinsilor”, au modificat frontierele statelor si au luat decizii care au afectat soarta multor generatii de cetateni din state neparticipante la „negocierile” puterilor victorioase.
Tratative si tatonari discrete intre puterile existente au loc permanent, nu numai dupa conflicte armate majore. In orice perioada, soarta statelor mici si mijlocii poate fi decisa fara ca ele sa fie consultate si fara ca ele sa participe la formularea deciziilor luate in baza intereselor marilor puteri. La finele celui de al doilea Razboi Mondial, Statele Unite si Uniunea Sovietica ramasesera singurele mari puteri globale, capabile sa intervina in strainatate si sa-si impuna exigentele in alte state. Sleite de razboi, Franta si Marea Britanie nu mai puteau fi considerate mari puteri. La conferinta de la Ialta in 1945, destinul multor tari europene a fost pecetluit in mod arbitrar de Roosevelt si Stalin care si-au permis fara jena sa „imparta” contintnetul in zone proprii de influenta.
In urma destramarii Uniunii Sovietice in 1991, Rusia si-a pierdut statutul de mare putere. Dar liderii de la Moscova nu au renuntat la reconstituirea imperiului, au pretins cu inversunare ca Fedreatia Rusa trebuie sa fie respectata in contiunare ca mare putere si sa fie „invitata” ca participant important la orice intrunire unde se discuta probleme de importanta strategica. Ca sa evite un nou Razboi Rece cu o tara cu teritoriu vast si dotata cu arme nucleare, liderii occidentali au aratat bunavointa, au oferit modalitati de colaborare cu NATO si UE si au stabilit relatii personale cu cei de la Kremlin. Presedintele rus Vladimir Putin a intretinut realtii deosebit de cordiale cu fostii cancelari germani Helmut Kohl si Gerhardt Schroeder, cu fostul presedinte francez Jacques Chirac si, initial, cu presedintele american George Bush.
Invazia Georgiei de catre armata rusa in august 2008, ca si nerespectarea angajamentelor facute de Moscova la incetarea ostilitatilor, au provocat consternare, reticente si adversitate in capitalele tarilor occientale. Parteneriatele „strategice” stabilite de statele mari din NATO cu Moscova au fost degradate. Initiativele de colaborare politica economica si militara au fost sistate. Retorica oficiala a redevenit critica fata de autoritarismul regimului, de coruptia oficiala si de incalcarea drepturilor umane in Rusia. La Washington s-a luat in consideratie optiunea de a bombarda tunelul dintre Rusia si Osetia de Sud prin care trupele si tancurile rusesti avansau spre teritoriul Georgiei. Colaborarile militare ruso-americane au sistat prompt, activitatea Consiliului NATO-Rusia a fost suspendata si, in politica externa, s-a creat o lipsa de incredere evidenta.
Infuriat de reactia occidentala la agresiunea armatei ruse in Georgia, premierul rus Putin a tunat si a fulgerat impotriva Statelor Unite, acuzandu-le de aroganta, de intentii de a fi „singura supraputere globala”, „autoritatea suprema in lume” si „unicul model de organizare a societatii”. El a blamat SUA pentru extinderea ostila a NATO „pana la granitele Rusiei” si pentru instigarea „revolutiilor colorate” prin care s-au inlaturat de la putere regimuri pro-ruse in Ucraina, Georgia, Kargastan si Serbia.
Un an mai tarziu, in iulie 2009, Statele Unite au hotarat sa-si „reseteze” relatiile cu Rusia. Noii presedinti Barak Obama si Dimitri Medvedev au decis ca, prin adversitate, ambii au o capabilitate limitata de a influeenta comportamantul celuilalt si ca perspectivele unui nou Razboi Rece sunt detrimentale atat pentru occidentali cat si pentru Rusia. Desi au fost receptivi la „resetare”, Putin si Medvedev nu au renuntat la dreptul de a interveni in statele din vecinatate. De fapt, ei au beneficiat considerabil de decizia SUA de a trece cu vederea agresiunea Rusiei in Georgia si anexarea Abkhaziei si Osetiei de Sud. Dar Rusia are mare nevoie de cooperare cu SUA si UE. Medvedev stie ca fara investitii straine masive si transfer de tehnologie avansata din vest, modernizarea Rusiei va fi imposibila.
Contribuind esential al progresul economic al Rusiei din ultimii ani, Uniunea Europeana a acordat Moscovei imprumuturi cu dobanda minima in valoare de sute de milioane de euro. Desi UE este cel mai important partener comercial al Rusiei, liderii de la Moscova nu cred ca Bruxelles-ul este un partener valoros in probleme de securitate. Ei considera ca UE este si va ramane un actor slab, incapabil de a influenta semnificativ activitatea politica internationala sau securitatea globala. In probleme de securitate in Europa, Rusia prefera sa minimalizeze implicarea SUA, sa participe la organizarea unui sistem de securitate „european” separat de NATO, si, in loc sa discute cu Bruxelles-ul, sa mentina un dialog separat cu statele din UE.
In octombrie 2010, evitand forurile oficiale existene, liderii Frantei, Germaniei si Rusiei s-au intrunit la Deauville in Normandy in mod discret si informal. Incercand sa diminueze importanta intrunirii, oficialii francezi au declarat ca Nicolas Sarcozy s-a intalnit cu Angela Merkel si Dimitri Medvedev numai ca „sa-si exprime pareri, sa-si clarifice perspectivele, aspiratiile si interesele si sa-si coordoneze anumite aspecte politice”. In trecut, aranjamentele discrete dintre tarile mari din Europa bazate pe interesele lor au avut efecte adverse asupra statelor dintre Germania si Rusia. Angela Merkel stie bine ca ofertele de coordonare politica si colaborare strategica cu Moscova, insistent promovate de guvernul de la Berlin, provoaca neliniste, alarma si lipsa de incredere in Europa Est-Centrala. Ignorand trecutul istoric, Rusia insista vehement ca tarile foste comuniste din Europa Est-Centrala, desi sunt membre in UE, sunt „patologic” anti-ruse, si deci, ca parerile lor nu trebuie luate in seama. Revista saptamanala poloneza Gazeta Polska, referindu-se la Deauville, a tras un semnal de alarma publicand un articol relevant intitulat „Troika imparte Europa”
In intrunirile cu lideri occidentali, Medvedev, de acord cu Putin, pretinde ca Rusia este dispusa sa colaboreze cu NATO numai ca doua entitati „egale”. Ceeace i-ar acorda Rusiei drept de veto asupra operatiilor organizatiei si asupra stationarii trupelor occidentale in toate statele din Europa Est-Centrala, in Balcani si in Tarile Baltice. Medvedev insista ca NATO sa nu amplaseze nici o unitate militara cu mai mult de 3000 de soldati in statele care au facut parte din Blocul Sovietic, sa-si limiteze strict numarul avioanelor militare plasate in Europa Rasariteana si sa inteleaga ca Rusia nu va accepta niciodata prezenta NATO in tarile din CSI si din Europa Rasariteana considerate „sfera de interese privilegiate”.
Nu este clar care din pretentiile Moscovei au fost consideate sau acceptate de „negociatorii” occidentali. Nici ce avantaje ar fi primit in schimb. Statele neparticiante a caror soarta este afectata de deciziile luate in cursul „tratativelor discrete” nu au fost informate despre consecintele respective. Asemenea aranjamente nu sunt date publicitatii. Evolutiile ulterioare pot fi relevante. Georgia si Ucraina, care obtinusera promisiunea de a deveni membre in NATO la summitul de la Bucuresti, au constatat ca sansele lor de a adera la Alianta Atlantica au devenit neglijabile. Contrar promisiunilor anterioare, cele doua state candidate nu au primit o oferta de program de pregatire pentru aderare. In declaratiile oficiale ale liderilor occidentali au disparut criticile la adresa brutalitatii regimului autoritarist, a abuzurilor flagrante a drepturilor umane si a coruptiei rampante din Rusia. SUA a renuntat la amplasarea interceptoarelor anti-racheta si a instalatiilor de radar in Polonia si Cehia, fara sa consulte tarile respective. A devenit clar ca Statele Unite si-au diminuat apreciabil interesul in Europa Est-Centrala. Germania si Franta, facand intelegeri separate cu Rusia, si-au exprimat iritare fata de membrii UE din est ca ar fi „incurabil obstructionisti si anti-rusi”, ca „vremea Razboiului Rece s-a incheiat definitiv” si ca apropierea dintre Rusia si UE este imperativa pentru securitatea europeana, pentru rezolvarea conflictelor „inghetate” si pentru detensionarea zonelor de instabilitate din Balcanii de Vest, Caucaz, Europa de Est si Asia Centrala.
Dupa „resetarea” relatiilor ruso-anerucane, Moscova a votat pentru sanctiuni sringente impotriva Iranului la ONU, a sistat livrarea rachetelor sol-aer promise Teheranului, a oferit teritoriul Rusiei pentru transporturile militare NATO spre Afganistan, a acceptat sa vanda elicoptere guvernului de la Kabul si trupelor NATO si s-a implicat in combaterea exportului ilegal de narcotice din Afganistan. NATO a oferit Rusiei sa participe direct in razboiul anti-taliban, sa trimeata instructori pentru armata nationala afgana si sa fie prezenta dupa retragerea trupelor NATO in activitatea de exploatatare a minereurilor valoroase din Afganistan.
Este clar ca Rusia si tarile mari din NATO, dupa negocieri netransparente, au ajuns la intelegeri nedivulgate care le ofera avantaje reciproce. Din nefericire, asemenea acorduri „separate” genereaza neliniste si suspiciuni in alte tari care, in trecut, au fost „repartizate” in vasalitate si care pot fi iarasi afectate de negocieri la care nu au putut participa. Cand SUA, Germania si Franta se inteleg „in culise” cu Rusia si cand secretarul general NATO afirma ca ar fi dispus sa accepte „unele” pretentii ale Rusiei ca sa aplaneze disensiunile dintre Germania pro-rusa si suspicioasele tari din Europa Est-Centrala, statele vulnerabile din flacul de est al NATO si UE se intreaba daca suveranitatea, securitatea si independenta lor mai sunt garantate de apartenenta la UE si la Alianta Atlantica.