Pe la mijlocul anilor 90, mă aflam la București, unde preluasem, prin rotație, conducerea biroulul BBC din România. În aceeași perioadă se afla în oraș și vechiul meu coleg și prieten din Londra, Christian Thau, director de presă al Federației Internațională de Rugby.
Într-o seară, m-a invitat la un restaurant unde am cunoscut câțiva foști colegi de-ai lui de la Televiziunea Română, unde Christian lucrase cu aproximativ 20 de ani înainte. La un moment dat, unul dintre aceștia ne-a întrebat, cum putem explica noi (ca oameni care trăiesc în occident) rămânerea României în urma fostelor țări comuniste din Europa, cum ar fi Ungaria, Polonia, Cehia, pe calea spre democrație. ”Unul din motive este corupția de aici”, a răspuns Christian. ”Am auzit că mulți judecători pot fi cumpărați, traficul de influență este în continuare în floare, nici un politician sau om de afaceri nu este tras la răspundere sau dat în judecată dacă este prins cu o infracțiune, etc”. ”Aiurea”, a răspuns unul dintre comeseni. ”Ești naiv, în Anglia este la fel, de fapt peste tot este la fel”. A urmat apoi o discuție aprinsă, Christian încercând, fără succes, să-l convingă că în Anglia domnia legii nu este totuși o vorbă goală.
Fără succes, pentru că, cel puțin atunci, la doar cinci ani de la răsturnarea comunismului, mintea multor români era încă impermeabilă în fața ideilor de democrație, responsabilitate, separarea puterilor în stat, etc. Mi-am dat seama că tipul de la Televiziunea Română era practic incapabil să accepte că se poate și altfel. Poate că după atâția ani de ”se prefac că ne plătesc, ne prefacem că muncim” și prefaceri în toate celelalte aspecte ale vieții sub comunism, el credea sincer că și Occidentul se preface că practică democrația.
Și nu era prima oară când întâlneam o asemenea atitudine. În zilele vizitei de stat a lui Ceaușescu în Marea Britanie în 1978, când presa britanică a publicat articole deloc măgulitoare la adresa oaspetelui, un domn din anturajul imediat al președintelui român m-a întrebat (eram unul din translatorii oficiali ai guvernului britanic) de ce nu li s-a cerut redactorilor de ziare să nu publice acele articole tocmai în timpul vizitei. Am zâmbit, crezând că glumește, făcând o aluzie îndrăzneață la situația presei din România. Nu glumea deloc. I-am explicat că în Marea Britanie nici măcar primul ministru nu poate da ”indicații prețioase” redactorului unui ziar. ”Lasă domnule, că știm noi cum stau lucrurile și la Dvs”, a fost replica sa, însoțită de un gest de lehamite.
De ce mi-am amintit tocmai acum de aceste două episoade? Pentru că vinerea trecută, un fost deputat laburist, David Chaytor, a fost condamnat la un an și șase luni închisoare pentru fraudă. Mai precis, el prezentase de-a lungul anilor chitanțe false pentru cheltuielile suportate în exercitarea funcției de deputat, încasând în mod fraudulos peste 20.000 lire sterline. Alți câțiva deputați în Camera Comunelor și doi membri ai Camerei Lorzilor sunt în așteptarea proceselor lor sub acuzații similare.
Și nu este un caz izolat. În 2001, lordul Archer a fost condamnat la patru ani închisoare pentru sperjur, în 1999 deputatul conservator Jonathan Aitken la un an și jumătate pentru sperjur și obstrucționarea justiției, în 1991 deputatul laburist Terry Field la două luni pentru neplata impozitelor la primărie, etc, etc. Și justiția acționează zilnic la toate nivelele. Prințesa Ann, fiica reginei, a fost amendată pentru exces de viteză pe autostradă, comisarul șef al unei forțe de poliție regională a fost oprit de doi polițiști din subordinea sa și amendat pentru aceeași infracține. Și lista este nesfârșită.
Un vechi prieten britanic, care timp de 30 de ani a fost Director Executiv la mai multe primării din Londra, mi-a spus odată că englezii nu sunt mai puțin corupți decât alte popoare dar că în Anglia corupția este mult mai mică din cauza numeroaselor controale introduse la fiecare nivel și a independenței totale a Justiției. De asemenea, miza este foarte mare. Politicienii și judecătorii (pentru că despre ei vorbim în articolul de față) au atât de mult de pierdut dacă sunt prinși că au luat mită sau comit vreo infracțiune gravă, încât se gândesc de două ori înainte de a-și asuma riscul de a-și pierde salariile foarte bune, pensiile excelente și diversele alte privilegii, primind în schimb ani de pușcărie și oprobriul public. Pentru că atunci când sunt prinși, judecați și găsiți vinovați, restul vieții și carierei lor este iremediabil ruinat, cum este acum cazul fostului deputat laburist David Chaytor. În celula în care se află de vinerea trecută , el se gândește poate acum dacă a meritat ca pentru 20.000 de lire să-și piardă mandatul de deputat, să fie exclus din partid să fie oblgat să plătească acum zeci de mii de lire sterline avocaților care l-au apărat și pentru cheltuielile de judecată și să aibă și cazier judiciar.
Și nu numai în Marea Britanie justiția își face datoria. În Franța au fost puși sub acuzare foști miniștri și politicieni de marcă, în Israel fostul președinte Moshe Katsav a fost judecat și găsit vinovat de viol, în Statele Unite finanțiști de frunte sunt amendați cu milioane de dolari sau trimiși la închisoare pentru fraude fiscale, etc. În aceste țări nimeni nu este mai presus de lege. În niciuna din ele nu este posibil ca un cetățean, fie el chiar politician cunoscut și Europarlamentar, să rămână nepedepsit după ce a insultat și a aruncat un pahar cu apă în obrazul unui reprezentant official venit să execute un ordin judecătoresc, ca să nu mai vorbim de infracțiuni mult mai grave de care sunt acuzate diverse notabilități din toată țara.
Poate că fostul coleg al lui Christian Thau de la Televiziunea Română și-a dat seama în cei 15 ani care au trecut de la discuția din restaurant că nu ”este la fel peste tot”. De fapt, în democrațiile occidental este cam la fel peste tot. Dar nu în sensul la care se referise el, nu ”la fel ca în România”. Când însă, invers, în România va fi „la fel ca peste tot” în lumea occidentală, la ale cărei valori aspiră societatea românească (dacă nu se preface și de data asta), atunci țara nu va mai rămâne în urma altora, va fi intrat definitiv în normalitate. Dar pentru asta, trebuie să dispară, în primul rând, șmecheria balcanică atotștiutoare.
Multumesc autorului pentru ca abordeaza unul din cele mai uracioase si parsive naravuri. M-am lovit tot timpul de ,,la fel peste tot”, marait violent si plin de dispret atat imediat dupa ’90 cat si acum (dar mai ales dupa aderare). Unii romani sunt sensibil deranjati de ideea ca ar putea fi gresit ceva in tara. Din pacat replica lor are efect si valoare de pseudoargument. Odata ce o trantesc intr-o discutie e greu sa mai continui.
Imi vine in minte replica cuiva la intoarcerea dintr-o excursie prin locuri minunate din Europa. La intoarcere, cineva din tara, mirat de entuziasmul lui moderat i-a cerut o explicatie. ,,Ei, am vrut sa fiu si eu patriot” a venit raspunsul. Cu alte cuvinte, cand te afli in afara tarii, ori de cate ori iti iese in cale ceva e fara tagada mai bun (si nu la fel) sa te faci ca nu vezi.
Negarea realitatii, a meritelor, e mentalitatea paguboasa a post comunismului, care din pacate nu dispar decat odata cu cei pe care le poarta. Dar ar fi tare bine daca cat mai multi s-ar mobiliza sa gaseasca cai mai rapide (decat asteptarea cu deceniile) de acces la viitorul dorit. Asta pentru toti ceilalti romani care au nevoie si ar aprecia foloasele modernizarii si progresului acum, in timpul vietii lor.
Stim insa ca exista ,,puristi” care fac spume la gura pana si la pomenirea acestor doua cuvinte ,,modernitate, progres” in contextul Romaniei. Dumnealor ar vrea sa nu schimbe nimic in tara pe motiv ca totul este oricum ,,la fel” cu corespondentele din tarile pomenite in discutie. In acelasi timp, aluzia lor este ca de fapt democratia romaneasca e cea superioara si in consecinta orice a propune un progres bazat pe modelul unei alte tari este un pas inapoi. Paradox absurd gazduit de minti ratacite: cum poate fi ceva in acelasi timp ,,superior” si ,,la fel”??