2010 a fost, pentru statele Uniunii Europene, Anul internaţional pentru combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale. Pentru a verifica în ce măsură această declaraţie a avut efecte sau a rămas la nivel de principii, Directoratul general pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitatea de şanse al UE a efectuat, în cadrul Eurobarometrului, două sondaje de opinie în ţările membre, unul în urmă cu un an, altul în această toamnă (septembrie). La nivel european, mai mult de trei sferturi din cei intervievaţi (76%) consideră acum că sărăcia este răspândită în ţara lor. Comparând această cifră cu cea înregistrată în urmă cu un an (73%), rezultă că, cel puţin la nivelul percepţiei publice, combaterea sărăciei în anul dedicat acestui obiectiv nu a fost eficientă.
Măsura în care sărăcia este percepută ca răspândită variază enorm de la o ţară la alta, cu valori între 33% în Suedia şi 96%, aţi ghicit, în România. Tot ţara noastră este cea care înregistrează unul dintre cele mai semnificative salturi (adică regrese) de la un an la altul, de 6 procente. Dacă din totalul eşantionului UE 23% din respondenţi estimează că în ţara lor săracii reprezintă mai mult de o treime din populaţie, în România proporţia respectivă este de 63%.
Ne deosebim de majoritatea europenilor şi în ceea ce priveşte percepţia asupra cauzelor „societale” şi „personale” ale sărăciei. În prima categorie, românii plasează pe primul loc salariile prea mici, apoi nivelul scăzut al ajutoarelor sociale şi al pensiilor şi abia pe al treilea loc rata mare a şomajului. La nivel individual, noi situăm pe primul loc provenienţa dintr-o familie săracă, apoi discriminarea şi pe al treilea loc nivelul scăzut de educaţie. Pentru media europeană, educaţia este considerată prima cauză individuală, fiind urmată de provenienţa dintr-o familie săracă şi de diverse tipuri de dependenţă (alcool, droguri etc.).
Există şi o „veste bună” a sondajului publicat săptămâna trecută: în ceea ce priveşte experienţele personale ce exprimă dificultăţi financiare majore, românii sunt mai apropiaţi de media europeană decât de alte ţări aflate în dificultate – proporţia celor care declară că sunt în urmă cu plata unor facturi sau credite, ori că au mari probleme financiare este de 7%, cifră mai apropiată de media europeană (5%) decât de ţări precum Grecia şi Bulgaria (22%) sau Letonia şi Ungaria (14%). Pe de altă parte, proporţia celor fericiţi, care pot afirma că fac faţă fără probleme plăţilor curente, este în România de numai 12%, în timp ce media europenilor care indică acest răspuns este de 43%. Asta înseamnă că, în realitate, România se caracterizează prin faptul că traiul de zi cu zi este dificil pentru marea majoritate a populaţiei, care se simte strâmtorată, însă situaţiile într-adevăr dramatice sunt relativ rare. De altfel, atunci când sunt întrebaţi dacă veniturile gospodăriei lor sunt superioare sau inferioare nivelului minim pe care-l consideră necesar pentru a duce un trai acceptabil, noi şi bulgarii înregistrăm cele mai mari proporţii ale răspunsurilor negative (75% şi 85%, faţă de media UE – 40%). Alt¬minteri, nu suntem exagerat de pretenţioşi, din moment ce acest nivel minim acceptabil se situează sub 500 euro pentru 40% din români (faţă de 5% din europeni). Asta ar însemna că în cazul nostru ceea ce apasă asupra stării de spirit este diferenţa mare dintre nivelul aspiraţiilor şi cel al realităţii – cu alte cuvinte, un înalt grad al frustrării.
Poate din această apăsare generală provine şi pesimismul conaţionalilor noştri, căci aici ne situăm – din nou – la extrema clasamentului. La nivel european, aşteptările în planul situaţiei financiare ale propriei gospodării sunt echilibrate: 19% prevăd pentru următoarele 12 luni o situaţie mai bună, 18% una mai proastă. Procentele cele mai mari ale respondenţilor care se aşteaptă în următoarele 12 luni să o ducă mai rău se înregistrează în Grecia (54%) şi România (41%, în creştere cu 13% faţă de anul trecut!). Aş aminti că pesimismul românilor este un fenomen relativ nou, în anii 2007-2008 el era mult superior mediei. Comparativ cu restul europenilor, românii se tem în mult mai mare măsură că este posibil să nu mai aibă bani pentru mâncare şi alte bunuri de strictă necesitate (30%, faţă de 14% în UE) sau să nu mai facă faţă cheltuielilor de întreţinere (40%, faţă de 20%).
Drept concluzie, aş spune că sărăcia noastră nu e cea mai dramatică din Europa, dar este printre cele mai cuprinzătoare; criza nu a lovit cu putere un număr relativ redus de oameni (îndeobşte, prin pierderea locurilor de muncă), dar afectează viaţa marii majorităţi a populaţiei, prin scăderea veniturilor tuturor. De aici, o stare de spirit eminamente negativă, factor care, spun economiştii, este el însuşi generator de criză.