1976 …. Cu fiecare venire a iernii, coridorul casei bunicilor mi se părea mai lung şi mai friguros. Soba de teracotă din camera de zi, inima elegantă şi bătrână a casei noastre…Mistuia cu lăcomie cărbunii, trosnea din încheieturi , răspundea obraznică rafalelor de vânt, tuşind şi risipind în jur un vag iz de cenuşă. Paltoanele, şoptind încă forma corpului încovoiat de frig stăteau îngrămădite lângă ea, dezmorţindu-se. Mama punea pe ascuns bananele verzi în ziare şi le ascundea pe dulapul cu oglindă. Prindeau o pojghiţă de culoare şi de gust în aşteptarea Crăciunului. Din ascunzătoarea lor le simţeam prezenţa şi mă înfioram imaginându-mi celelalte surprize.
Gerul mă învăluie într-un surâs de nerăbdare. Un felinar stingher îşi duce traiul palid la colţul străzii. În casa vecină, acoperită cu carămidă roşie şi aşteptând de ani un strop de tencuială, petrecerea din Ajunul Crăciunului era o tradiţie.
În mijlocul salonului se află un brad înalt, împodobit. Farmec de iarnă. Eram convinsă că aceasta a crescut chiar acolo, străbătând duşumeaua şi probabil că în câteva zile va străpunge acoperişul. … Soneria strigă strident. O suviţă de aer rece se strecoară răutăcios pe sub uşă. În salon năvălesc alţi copii. Spaţiul se dilată vibrând de emoţie. Voci vesele se agaţă între ramurile bradului. “ Când va veni oare ? ”… este pe buzele tuturor.
În ţinuta sa austeră, pianul este acolo, tăcut, învăluit în misterul clapelor sale sidefii. Luni de zile am trudit alături de tanti Geta pentru a-mi învăţa partitura. Şi de fiecare dată când îi atingeam clapele îmi aminteam de firele colorate pe care profesoara mi le prindea de degete- un portativ imaginar. Buchiseam partitura şi o întrebam pe tanti Geta : “ Când voi cânta ceva de Strauss ? “, iar pianul îmi răspundea cu un râset înnăbuşit…
În fiecare an Moş Crăciun era aici, ascultându-ne cântecele, amuzându-se de stângăciile noastre şi deşertând-şi sacul cu cadouri. Se sprijinea într-un baston, zâmbind pe sub barba lui albă ce-i acoperea jumătate de faţă. Era o poveste ivită din sacul lui, care părea cu atât mai plin pe măsură ce-şi deşerta surprizele.
A venit şi acea iarnă în care i-am zărit pe sub mantia roşie cizmele negre cu toc. Am tresărit ca străfulgerată, recunoscându-le. Uitasem de tanti Tanţa, sora mai mică a profesoarei de pian. Prin urmare ea era Moş Crăciun. Am păstrat înfrigurată secretul până am ajuns acasă. Aici le-am povestit celor mari descoperirea mea. Moş Crăciun nu poartă tocuri de cucoană…Speram, în adâncul sufletului, ca cineva să mă contrazică, dar nu am iscat decât amuzament.
Şi totuşi, spre miezul nopţii bunica a stins lumina în toată casa. Ne-am strâns cu toţii la bucătărie şi am privit pe fereastră către strada poleită de lumina aurie a felinarului. Vocea şoptită a mamei m-a făcut să-mi lipesc nasul de geamul împodobit cu flori de gheaţă forţându-mi privirea în lungul străzii. “ Este aici, vei vedea !”
Am alunecat în ultima visare regizată cu dragoste a copilăriei.
Rămas-bun, dragă Moş Crăciun !
2007…” Mara mi-a spus că nu există Moş Crăciun” lăcrimează îmbufnată fiica mea în vârstă de 8 ani. Inevitabilul moment al adevărului pare mai dureros când nu îl descoperi singur şi mai ales când simţi că ai fost prins în centrul unei “conspiraţii”.
Tradiţia se diluează printre zecile de Crăciuni care au împânzit parcurile, magazinele şi programele televizate…Inflaţie de moşnegi îmbracaţi în roşu şi cu barbă albă…Prea puţine vise şi aşteptări neprogramate, doar liste de cumpărături. “Vreau, Vreau…”
Îmi amintesc de sufletele calde ale celor două surori de pe strada bunicilor, care ne invitau cu atâta drag să petrecem Crăciunul alături de ele. Acum, la maturitate, înţeleg câtă fericire le aducea prezenţa copiilor în singurătatea lor de zi cu zi…Era darul nepreţuit cu care-şi luminau sufletul de Crăciun !