interviu realizat de Andrea Ghiţă cu Rachel Năstase (n. Pasternak)
În decembrie 1944 linia frontului se apropia de Auschwitz. S-a sistat gazarea deţinuţilor şi a început evacuarea masivă a lagărului. Au rămas în urmă doar prizonierii grav bolnavi, incapabili să umble. Rachel Pasternak avea 15 ani, 30 de kilograme şi zăcea epuizată în infirmerie.
A.G. Povestiţi-mi despre zilele care au precedat eliberarea lagărului.
Rachel Năstase: La sfârşitul lui decembrie 1944 eram într-un hal cumplit de slăbiciune, mâinile îmi erau degerate, picioarele degerate, nu mai puteam să lucrez, nici măcar să stau în picioare. Nemţii au oprit funcţionarea camerelor de gazare, încă din toamnă, pentru că se apropiau ruşii de Vistula. Lagărul Ţiganilor era liber. Săracii fuseseră executaţi toţi, toţi… Acest lagăr a fost transformat într-un fel de infirmerie.
Lagărul Birkenau-Auschwitz a fost evacuat, deţinuţii fiind duşi în interiorul Germaniei, unde au murit cu duiumul. Şi surorile mele au fost transportate în vagoane deschise, iarna, fără mâncare, fără îmbrăcăminte.
Lagărul Ţiganilor, ca orice lagăr de la Auschwitz, avea o mulţime de barăci, iar eu eram într-una dintre aceste barăci.
A.G. Câţi deţinuţi mai erau acolo ?
Rachel Năstase: Nu ştiu…nici de mine nu prea ştiam… Eram aşa de slabă, de prăpădită, încât nu ştiam nimic. Lângă noi, lângă Lagărul Ţiganilor, era un lagăr al bărbaţilor unde rămăseseră deţinuţii foarte slăbiţi, aşa ca mine, care n-au avut puterea să meargă mai departe. Dincolo de noi era faimosul Lagăr Canada. Unde se depozitaseră toate obiectele confiscate de la deportaţii aduşi din Europa.
După evacuarea lagărul noi am fost părăsiţi pentru că, la un moment dat, au plecat şi nemţii. Atunci a început perioada cea mai cumplită, pentru că nu aveam nici un fel de mâncare, dar nici un fel, nici măcar apă. Până atunci avusesem o infirmieră, o deţinută din Rusia, care făcea ce făcea, (şi putea să facă, pentru că ruşii bombardaseră centrala electrică şi nu mai era curent în sârma ghimpată care despărţea lagărele) colinda prin aceste lagăre ca să găsească ceva de mâncare. Nemţii, înainte de a se retrage, au dat foc Lagărului Canada, iar infirmiera a fost prinsă şi împuşcată.
A.G. Şi ce făceaţi ?
Rachel Năstase: Stăteam şi vegetam. În intervalul de la retragerea nemţilor şi până la intrarea ruşilor eram ai nimănui. Seara vorbeam cu cineva de pe priciul alăturat, de deasupra mea ori de dedesubt, şi dimineaţa vedeam că murise. Aşa am stat câteva zile bune, printre morţi.
A.G. La ce vă gândeaţi ?
Rachel Năstase: La ce mă gândeam ? Înainte de deportare locuiam la Miercurea Ciuc. Eram o familie destul de modestă, dar aveam în casă, nu ştiu de unde, un calendar frumos ilustrat. Într-o seară a venit la noi un vecin care lucrase împreună cu tata şi i-a spus: „Vecine, dă-mi mie calendarul ăsta, că voi nu vă mai întoarceţi!”. Eu nu puteam să uit ce spusese Nea Pankó, noi îi ziceam Pankó bácsi… Îl cunoşteam bine, mersesem cu el în pădure să culegem alune, mure, ciuperci … Şi acolo, în baraca infirmerie, printre morţi, mi-am zis: „Eu trebuie să supravieţuiesc şi să-i arăt lui Pankó bácsi că mă întorc!” De surorile mele nu ştiam nimic. Fuseseră duse cu un transport în decembrie 1944.
Stăteam în baracă, fără lumină, ascultam bombardamentele care vesteau apropierea eliberării. Într-o seară, pe 26 ianuarie, cred, a apărut un ostaş într-un halat alb şi cu o lanternă, şi a iluminat baraca noastră. Şi ştia româneşte… Ne-a întrebat cine suntem şi ne-a promis: „Mâine vine Crucea Roşie şi vă ia de aici !” Într-adevăr, a doua zi a venit Crucea Roşie.. Eu nu am văzut Armata Roşie, numai Crucea Roşie. Acest mesager, care părea un înger pentru că era îmbrăcat în alb, fiind iarnă, iarnă, iarnă… Ne-a spus: „Mai rezistaţi, că mâine dimineaţă venim şi vă luăm”. Şi a doua zi dimineaţă a venit, într-adevăr, Crucea Roşie. Dacă întârzia o zi – două, poate că nu mai eram în viaţă, nu mai rezistam…Eram cumplit de slabă..
Pe noi, cei care supravieţuiserăm, ne-au scos dintre morţi, ne-au urcat în camioane şi ne-au dus în interiorul lagărului. Acolo am intrat pe mâna medicilor ruşi.
A.G. Câte kilograme aveaţi ?
Rachel Năstase: Treizeci de kilograme… Ne-au tratat cu foarte mare atenţie. Au avut grijă să ne dea mâncare uşoară, puţin câte puţin. Altfel riscam să murim. Au fost şi deţinuţi mai în putere, care erau înfometaţi şi şi-au făcut rost de mâncare, au mâncat prea mult deodată şi au murit. Au murit după eliberare.
Acesta a fost propriu-zis momentul eliberării. Armata rusă nu am văzut-o, dar am văzut acest înaintaş rus, care ştia româneşte, (şi eu ştiam româneşte) şi ne-a spus să avem răbdare că a doua zi vine Crucea Roşie şi ne va scoate dintre morţi. Aşa a fost eliberarea.
Am fost eliberată, ne-au ţinut câteva zile să ne întremăm, cât de cât, şi apoi ne-au dat drumul. Nu ştiu cine mi-a dat un cearşaf sau aşa ceva din care mi-am cusut haine…O femeie m-a învăţat să-mi fac o fustiţă, un chilot şi o bluză, pe care le-am purtat până când am ajuns acasă. La câteva zile după eliberarea Auschwitzului am plecat pe jos, până lângă Cracovia… că nu era distanţă mare, doar câţiva kilometri. Acolo ne-au cazat într-un castel mare, mare, unde am întâlnit deţinuţi din toate ţările Europei. Am stat acolo până în primăvară şi apoi am pornit spre casă. Am ajuns în Transilvania după multe, multe peripeţii, în vara lui 1945.
A.G. Ce v-a ajutat să supravieţuiţi în lagărul morţii ?
Rachel Năstase: Am reuşit să supravieţuiesc datorită lui Dumnezeu şi datorită celor două surori ale mele. Rozi, sora mea cea mai mare, m-a salvat de câteva ori. Odată când lucram la o carieră de piatră de lângă Cracovia şi vagonetul plin cu piatră, pe care-l împingeam, s-a răsturnat peste mine. Ea m-a scos de sub mormanul de pietre, mai mult moartă decât vie şi apoi am fost trimisă în interiorul lagărului. Tot sora mea Rozi m-a salvat odată din mâna SS-istului. Nu ştiu cum de a avut atâta curaj. SS-istul mă bătea şi ea a sărit şi m-a scos din mâinile lui. O vreme am săpat tranşee pe malul Vistulei, apoi ne-au dus în alt loc, să împletim două fire de pânză cu un fir de cauciuc. Mâinile mele erau distruse, degerate, dar sora mea, Esti, făcea şi norma mea. Eu eram cea mai mică şi făceau tot posibilul să mă protejeze. Adesea ne sculau cu noaptea în cap, la apel, şi ne ţineau ore în şir, afară pe ger. Surorile mele mă luau între ele şi mă încălzeau, pentru că abia mă ţineam pe picioare de slabă ce eram.
A.G. Ce vă doreaţi cel mai mult, acolo în lagăr ?
Rachel Năstase: Tot timpul cât am fost în lagăr am dorit ca, măcar o dată în viaţă, să mă satur de pâine şi de cartofi. Asta a fost dorinţa mea supremă, să mă satur de pâine şi cartofi..
Aveam o cunoştinţă la cantină, care ne-a promis nişte coji de cartofi; coji de cartofi cruzi… Baraca era înconjurată de sârmă ghimpată, dar fără curent. Eu fiind cea mai mică, m-am strecurat printre sârme, cu intenţia de a ajunge la bucătărie. Dar am văzut că vine SS-ul şi m-am retras repede. Atunci mi-a intrat un cui ruginit în palmă. Curând a început să mi se umfle palma şi apoi toată mâna. Infirmeria era aproape de baraca noastră şi m-a văzut o doctoriţă. O doctoriţă deţinută care mi-a spus. „În noaptea asta vino să-ţi scot puroiul asta”…Surorile mele au venit cu mine, mi-a făcut o incizie şi mi-a pus un dren. Apoi ne-a trimis înapoi. Nu conta că am leşinat, că nu era anestezic şi nici dezinfectant… Important a fost că ne-a trimis înapoi în baraca noastră. A doua zi toţi oamenii din baraca-infirmerie medici, surori au fost duşi la crematoriu… Am avut şansa de a trăi. Am avut o şansă extraordinară de a trăi. Dacă nu-mi făcea incizie muream de septicemie, dacă rămâneam acolo, mă duceau la crematoriu… Eu am avut o şansă extraordinară de a trăi şi aşa am ajuns acasă.
A.G. Şi cu surorile dumneavoastră ce s-a întâmplat ?
Rachel Năstase: Ne-am despărţit în decembrie 1944 şi ne-am revăzut în… 1968. Ele au plecat cu un transport în interiorul Germaniei, au fost eliberate de americani şi, după multe peripeţii, au ajuns în Argentina. Eu am venit acasă, în Transilvania. Părinţii şi rudele mele muriseră. Fratele meu a fost eliberat din lagăr şi a plecat în Palestina. S-a lăsat Cortina de Fier, surorile mele care crezuseră că am murit la Auschwitz, au aflat că trăiesc şi au început să mă caute. Nu au dat de mine decât peste 20 de ani, în 1968, când s-a mai relaxat situaţia politică.
A.G. Ce aveţi de transmis celor care citesc acest interviu ?
Rachel Năstase: Ferească Dumnezeu să se mai repete undeva aşa o barbarie, umilinţa, foamea, bătaia, frica, minut de minut ! Noapte de noapte se făceau selecţii pentru camera de gazare şi se auzeau ţipetele mamei care se despărţea de fiică, sau o soră de altă soră… Îi urcau în camioane şi îi duceau la crematoriu. N-aş dori nimănui, nici celui mai cumplit duşman al meu, să treacă prin aşa ceva.
Este o tragedie şi pentru poporul german. Faptul că acest popor, care a dat atâtea minţi luminate, poeţi, muzicieni, filozofi şi inventatori, un popor de oameni capabili şi harnici, a putut să accepte barbaria instaurată de Hitler şi de camarila sa. Poporul german nu şi-a dat seama de pericolul pe care-l reprezintă hitlerismul. Pretutindeni unde există dictatură, există şi pericolul de a umili oamenii, de a-i batjocori, de a-i înfometa, de a-i extermina. Realizarea unor sisteme democratice reprezintă un interes major al tuturor oamenilor. Pentru a nu se mai repeta în istorie, undeva, vreodată, aşa o tragedie.
Rachel Năstase a fost cadru didactic universitar la Piteşti şi în prezent locuieşte la Braşov.
NU imi vine sa cred ca sunt persoane in lumea asta care il slujesc pe Dumnezeu si spun ca acest nimicitor genocid nu a avut loc. Pur si simplu este de neimaginat.
Acum cateva zile am terminat de citit o autobigrafie numita ” Man’s search for meaning” de Victor Frankl. Supravietuitor al Holocaustului. Pur si simplu plangeam si eram degustata de cum nemtii au tratat toata aceste natiuni.
Trebuie sa facem ceva ca aceste lucruri sa nu se mai repete.
Rasismul exista pt noi dorim sa fim diferiti de altii;noi suntem cei care observa si judeca dupa aparente. Daca continuam sa facem aceste lucruri Istoria se va repeta.
Stimata Doamna Ghita,
Multumiri pentru intervievarea unei supravietuitoare a Holocaustului. Ar fi bine sa continuati aceasta operatiune de intervievare a supravietuitorilor, fie individual, fie in asociere cu o institutie academica de istorie a Holocaustului. Pentru a oferi cat mai mult material documentasr in acest sens, util cercetatorilor istoriei. Pentru ca Holocaustul sa nu poata fi negat. Si, pentru a determina pe aceasta cale, ca o asemenea barbarie sa nu se mai repete. Cu deosebita stima,
Lucian-Zeev Herscovici
Mă alătur și eu domnului Herșcovici în aprecierile la adresa eforturilor pe care le face Andrea Ghiță (și bănuiesc că nu stârnesc prea mult entuziasm în jurul ei…) de a ține vie în memorie această crimă abominabilă.
Cât privește negarea Holocaustului, eu sunt mult mai sceptic. Uitați-vă de pildă la notarea interviului – s-au găsit deja doi (și suntem luni după amiază) care sub protecția anonimatului au aplicat nota 1.
Se vor găsi destui sfertodocți care-și fac educația pe forumuri de internet sau chiar oameni educați și de rea credință care să nege Holocaustul.
Papa a anulat zilele trecute excomunicarea unui episcop din Marea Britanie care recent nega Holocaustul, așa încât nu-mi fac vreo iluzie că negaționismul va dispărea vreodată ca fenomen, la fel ca și antisemitismul.
Am avut si eu ocazia, cand eram copil, sa pun intrebari unei doamne farmaciste care a fost detinuta la Auschwitz. Tin minte ca avea un numar cu multe cifre tatuat pe umar, scris cu albastru (punctat).
Ceea ce mi-a ramas in memorie este faptul ca dansa mi-a spus ca oricat de grele au fost conditiile materiale, tot mai rele au fost conditiile psihologice. „Ca sa nu inebunim cu totii, faceam tot timpul un fel de comert intre noi, schimband diverse fleacuri”, a spus doamna respectiva.
Factorul psihologic este intotdeauna mai important decat cel material, mai ales in conditii limita de supravietuire.
Un om deosebit care s-a ocupat de aceasta latura a vietii in lagar a fost Viktor Frankl.
Recomand cu caldura cartea lui: „Man’s Search for Ultimate Meaning”, (la fel ca oricare alta carte a lui; a scris destule).
Fiind si un psihiatru de valoare, el a scris si despre religie in contextul perceperii ei nu ca pe un instrument de control al oamenilor si de impunere a unor norme aberante, ci ca pe o aspiratie pozitiva, spre
autoperfectionare. „As fi oricand contra unui dumnezeu cu perciuni sau cruce”, spunea el.
„Tiotea” Hanea Postolache din Cureşniţa (General Poetaş), judeţul Soroca, înainte de a pleca in lumea celor drepţi, a ţinut să povestească următoarele:
…Era in toamna anului 1941. Ieşise la strânsul roadei departe de sat, lângă o pădurice de lângă satul Rubleniţa. De odată in zare pe drumul dinspre Otaci se zări un nor de colb. Pe măsura ce se apropia, se auzeau vaiete si gemete ce veneau de la coloană străjuită de soldaţi înarmaţi. Înfăţişarea oamenilor era jalnică. Aveau hainele şi încălţămintea rupte, unii rămăsese desculţi şi picioarele le erau însângerate. Sleiţi de puteri de abia işi târâiau picioarele, sprijinindu-se unul de altul sa nu cadă. Cei care rămâneau in urmă erau îmboldiţi cu armele. La marginea păduricii s-au oprit. Au stat la popas, dar nu mult timp. Soldaţii au început sa urle la ei ca sa se scoale şi să pornească iarăşi la drum. Cei care n-au mai putut sa se ridice in picioare de la pământ au fost împuşcaţi pe loc. (Ţinea minte locul acela unde au fost acoperiţi cu pământ.) Această coloană venea pe jos tocmai de la Edineţ şi urma sa treacă Nistru la Cosauţi-Iampol. Se spune că erau evrei de la Edineţ, pe care nemţii ii mânau in lagărele din Transnistria, unde au fost îngropaţi de vii.
Holocaustul aparţine din păcate numai unei părţi a Umanităţii.
Generaţiile viitoare chiar dacă nu-l vor nega, îl vor categorisi ca exponat de Muzeu, exponat In Memoriam, făcînd analogii şi extrapolări nelalocul lor.
Cu toate hotărîrile juste ale guvernelor de a introduce în învăţămînt problema Holocaustului, Holocaustul va fi totdeauna o temă problematică.
Sunt mulţi care vor să uite, sunt mulţi care nu vor să ştie, sunt mulţi care nu vor himerele tenebroase ale trecutului, sunt mulţi care neagă, şi sunt din ce în ce mai puţini care consideră că trebue să cunoaştem trecutul şi să nu-l REPETĂM
Parerea mea este ca noi nu trebuie sa diferentiem intre uciderile bestiale, facute in masa in numele unor diverse himere de catre diverse autoritati in scopul exterminarii unor largi grupuri umane.
De exemplu, sunt de parere ca daca folosim numele de holocaust (termen iudaic) pentru uciderea in masa a evreilor, trebuie sa aplicam acelasi termen si pentru alte ucideri in masa, ca de exemplu cele aplicate altor categorii umane (tigani, homosexuali, cambodgieni).
Sa nu uitam ca atat cambodgienii cat si altii au fost ucisi in masa prin aceleasi metode; dupa macelurile respective practic nu au mai existat cambodgieni cu studii universitare sau macar liceale, iar poporul lor a pierdut cel putin jumatate din populatie pana ce acel conducator criminal (supranumit Pol Pot) a fost inlaturat de la putere de catre…vietnamezi.
Toti cei care au suferit in mod salbatic merita respectul nostru, inclusiv basarabenii si balticii (si chiar rusii) dusi in gulagul sovietic pentru exterminare. Aici in SUA am intalnit-o pe directoarea unei banci, de origine estono-romana (parintii ei s-au cunoscut in gulag, in Wranghel), care avea o colectie intreaga de fotografii realizate de tatal ei, reprezentand crimele salbatice facute in lagarele gulagului de catre autoritatile sovietice.
Trebuie sa avem grija ca memoria lor sa nu fie nici uitata si nici patata de altii; in plus sa nu fie folosita in scopuri comerciale. Altfel vom pierde cu totzii.
Din pacate exemplele negative nu lipsesc, chiar in randurile celor care au intentii bune. Dupa parerea mea, sustinerea escrocului international Marc Rich de catre directorul Muzeului Holocaustului din Washington a fost un act reprobabil care a dus la grave prejudicii morale acestei cauze; suferinta umana trebuie prezentata in mod convingator si corect, trebuie respectata cu sfintenie, dar nu trebuie folosita pentru a obtine avantaje materiale de moment de la escroci in schimbul „iertarii” lor.
(Marc Rich a jefuit de la contribuabilii americani suma de peste doua sute de milioane de dolari, dar a fost sustinut in mod decisiv de acest director, care cred eu ca ar fi trebuit macar sa taca).
Va multumesc pentru aprecieri si indemnuri. Eu nu am facut decat sa consemnez povestea cutremuratoare a unei supravietuitoare care nu a fost cuprinsa in programul Fundatiei Shoah (la care am participat). Si am sa-mi continui munca.
Domnule Constantinescu citez din ecoul Dvs.
„sunt de parere ca daca folosim numele de holocaust (termen iudaic) pentru uciderea in masa a evreilor, trebuie sa aplicam acelasi termen si pentru alte ucideri in masa, ca de exemplu cele aplicate altor categorii umane (tigani, homosexuali, cambodgieni).”
Fara a minimaliza in nici un fel grozavia masacrelor comise impotriva altor popoare sau grupuri sociale, consider ca termenul Holocaust (eu prefer Shoah) desemneaza caracterul unic al procesului de exterminare savarsit, metodic asupra populatiei evreiesti, in Cel de al Doilea Razboi Mondial, intrucat ea viza TOTI EVREII, DE LA PRUNCI SI PANA LA MOSNEGI, PENTRU VINA DE A SE FI NASCUT EVREI.
Adesea generalizarea termenului este un instrument subtil al negationistilor.
Negationistii nu pot decat sa fie bucurosi cand ei constata ca in lume se folosesc doua standarde diferite in judecarea unor crime: crime contra evreilor si crime contra restului lumii. Asta toarna cenusa pe turta lor, pentru ca nimeni, absolut nimeni nu are voie sa faca diferentieri intre victime. Va pot spune exact ce vorbesc americanii in particular despre aceasta problema.
Este evident ca si „Pol Pot” a dorit distrugerea totala a cambodgienilor, cu exceptia celor „neinfluentati de capitalism”, adica poate cu exceptia familiei lui. Nu exista nici un dubiu ca Hitler a vrut de asemenea uciderea in totalitate a „tiganilor” respectiv rromilor si tot asa a dorit uciderea in totalitate a homosexualilor, pe care ii trimitea de obicei in lagae dupa citirea scrisorilor personale.
In Cambodgea, Femei, copii, batrani erau ucisi prin lovirea lor cu ciocanul in cap de catre criminalii (copii!)lui Pol Pot si prin alte metode si mai crude. Am avea capacitatea cu mult mai mare de a combate raul daca am evita folosirea dublului standard.
Cu mai putin de un an in urma, un fanatic (cred eu bolnav mintal) neoprotestant american, pe numele lui Erik Brewer, infestase cu articole homofobe un site din Basarabia, iar lumea il respecta „cu saru-mana!”.
Pana cand a inceput sa critice evreii ca nu au facut „ethnic cleansing” in Canaan. In conceptia lui, YHWH i-a pedepsit ulterior pe evrei pentru ca acestia nu au ucis in intregime poporul canaanit, (sa faca holocaust?) sa nu mai ramana nimeni viu (nici om, nici copil, nici femeie cu copil in burta, cum cerea Biblia).
Sunt absolut convins ca nu prin inventarea de criterii noi de departajare intre victimele umane, ci prin aplicarea directa si fara prejudecati a drepturilor umane si prin evitarea globala a raului putem face o lume mai buna, care sa nu prezinte nici antisemitism, nici anti-umanism de vreun fel si nici homofobie.
Pentru mine o crima infama ramane pe vecie o crima infama, indiferent impotriva cui a fost perpetrata. Un om este un om, iar memoria mortilor trebuie respcetata indiferent de nationalitatea sau religia lor cunoscuta sau presupusa!
Domnule Constantinescu
Impartasesc in totalitate ideile Dvs. privind infamia crimei sub orice forma a ei. Cu permisiunea Dvs. doresc sa precizez ca termenul Holocaust se refera la exterminarea sistematica A POPULATIEI EVREIESTI, sustinuta de legi ANTIEVREIESTI, ADOPTATE IN PARLAMENTUL Germaniei (si al altor tari aliate, precum Romania) si hotarari ale guvernelor, legi carora evereii NU LIE SE PUTEAU SUSTRAGE nici daca faceau pactul cu nazistii devenind (par absurd) membrii ai partidului nazist…Nu AVEAU NICI O SANSA, pentru ca aveau origine evreiasca, fie ei prunci sau mosnegi. Alti termeni precum genocidul, de pilda, acopera toate monstruozitatile de care ati pomenit. Sunt multe alte cuvinte, cel care alege CU TOT DINADINSUL termenul Holocaust (sa*mi fie cu iertare) cu obstinatie, are un motiv clar. In rest si acest termen se demonetizeaza treptat. Nu stiu unde e vorba de dublu standard. Eu am spus ce aveam de spus, si nu mai postez alt ecou. Va doresc o zi buna.
Nu putem tot timpul sa amestecam „tacamurile”. Exterminarea evreilor (SHOAH) de catre nazisti nu poate fi comparata, nici pe departe, cu persecutia homosexualilor. Sunt limite care nu pot fi depasite iar amalgamul sistematic risca sa ne dirijeze spre negationism. Toate cauzele au dreptul la pledoarie dar nu amestecandu-le fara discernamant. Nu cred ca dl Constantinescu aluneca spre aceasta directie, a negationismului, cu toate ca aducerea pe tapet constant a unei teme careia i s-a consacrat trup si suflet ar putea constitui o sursa de confuzii. Sa nu uitam ca in cadrul armatei hitleriste se practica curent homosexualitatea nu insa filosemitismul.
Este in schimb adevarat ca P M Bacanu a exploatat frustrarea romanilor in domeniul religios publicand in RL articole si icoane pro-crestine. Pe multe dintre noi chiar ne-a surprins unele exagerari in aceasta directie. Nu cred insa ca, asa cum spune dl Maier, ar fi cazut in bigotism.
Noduri in papura se pot gasi din belsug cand ne repugna atat de puternic toate sistemele religioase.
Doamnei Andreea Ghita:
In primul rand doresc sa spun ca doresc sa putem bloca pe viitor orice asemenea crime, prin combaterea din vreme a unor astfel de ideologii.
Pentru a reusi asa ceva este foarte important sa spunem numai adevarul. Va citez:
„Cu permisiunea Dvs. doresc sa precizez ca termenul Holocaust se refera la exterminarea sistematica A POPULATIEI EVREIESTI,…”
1. Raspuns: nu numai! Inainte de razboi, Winston Churchill s-a referit in repetate randuri la „holocaustul armenilor”, care acum este neglijat de istorie. Documetele exista, chiar daca nu le-ati consultat. Ca si evreii, armenii au suferit acelasi tip de actiune de anihilare dusa la capat de catre turcii ultranationalisti, fiind practic stersi de pe fatza pamantului in mod sistematic.
Din motive politice, de hatarul prieteniei cu Turcia, alte state se prefac ca nu stiu ce s-a intamplat in Nord-Estul Turciei.
Chiar si statul Israel!
Sa nu va asteptati de la mine sa laud sau sa critic o actiune bazandu-ma pe criterii politice si pe interese locale, ca nu o voi face!
2. Observatia mea si argumentele aduse nu se refera la suferinta popoarelor, ci la suferinta oamenilor individuali.
Nu exista nici un motiv moral sa facem diferentieri intre suferintele fiecarui individ si este cu totul imoral sa facem comparatii obscene intre executia prin gazare, executia prin ardere de viu, executia prin alte chinuri impuse asupra persoanei umane.
Dvs va referiti la suferinta unui popor, iar eu ma refer la suferinta fiecarui membru al speciei umane supus in mod nedrept si intentionat de catre foruri colective (state, partide, etc) la o moarte chinuitoare.
Fiecare din noi moare pe cont propriu si sufera dureri proprii. Popoarele se pot naste, pot dispare, dar suferinta lor este abstracta, spre deosebire de suferinta concreta a indivizilor ce le compun. Cum mi-a spus un armean american, „durerea nu poate fi monopolizata in scopuri politice”.
3. Sensul cuvantului holocaust este „arderea de tot” si cuvantul vine din greceste. Pentru mine nu atat sensul cuvantului conteaza, cat faptul ca totusi exista o comunitate cu mult mai mare a celor care au fost exterminati in mod barbar, de dragul exterminarii reusite sau nu a unui popor.
Exista un mesaj clar in ceea ce am scris eu, pe care vad ca nu l-ti inteles: daca atribuim unui singur popor „apanajul suferintei”, coruptia devine posibila, pentru ca adevarul este altul. Si alti oameni, si alte popoare au suferit aceeasi soarta ca evreii in cel de-al doilea razboi mondial.
In plus, ma intreb: daca excludeti armenii si pe altii care au fost tinta unui holocaust si va mentineti pe pozitia ca numai evreii din perioada dictaturii lui Hitler au suferit de holocaust, nu va dati seama ca in mod automat ii excludeti si pe evreii ucisi intr-un alt holocaust, prin secolul al 11-lea? Atunci s-a folosit pentru prima data acest termen in sensul exterminarii unui popor!
Viziunea mea este urmatoarea: in secolul al 20-lea fenomenul numit holocaust a avut loc de fapt de mai multe ori. Daca i s-ar fi acordat atentie de la inceput, din 1915, cand armenii au fost executati in masa in Turcia, si daca lumea ar fi fost unita contra uciderii in masa a unui popor, ar fi fost sanse ca acesta sa fie singurul holocaust din acel secol. Dar din cauza egoismului si a miopiei tarilor europene, asa ceva nu s-a intamplat. Astfel, a doua oara, cand Hitler a organizat un al doilea holocaust, in principal dirijat contra evreilor, rezultatul pe plan uman a fost si mai ingrozitor. E datoria noastra sa veghem ca asa ceva sa nu se mai intample. Atat.
Stimata doamna Kyria Goldmann, spuneti:
„Exterminarea evreilor (SHOAH) de catre nazisti nu poate fi comparata, nici pe departe, cu persecutia homosexualilor”
Numeric, aveti absoluta dreptate. Dar daca va referiti la altceva va pot cita din literatura faptul ca multi homosexuali furau de pe cadavrele evreilor ucisi steaua galbena a lui David, ca sa si-o puna pe piept. Era mai convenabil pentru ei sa fie considerati evrei.
Asta nu va spune nimic?
Mai spuneti: „Nu cred ca dl Constantinescu aluneca spre aceasta directie, a negationismului, cu toate ca aducerea pe tapet constant a unei teme careia i s-a consacrat trup si suflet ar putea constitui o sursa de confuzii”.
In ce masura credeti ca daca atrag atentia asupra homofobiei „alunec spre negationism”?
Si ati vrea sa bag aceasta problema din nou sub tapet, ca pana acum?
Stimata doamna, de cand am abordat aceasta problema (a homofobiei) pe acest site am primit incurajari de la mai multi evrei romani. Cu doi dintre ei am si facut cunostinta in persoana in Romania si va asigur ca sunt intelectuali stilati.
Ei isi poarta cu mandrie numele lor evreiesti, dar m-au rugat sa nu suflu o vorba despre orientarea lor sexuala.
Ce concluzie trageti, doamna Goldmann? Care este problema cea mai acuta in Romania, antisemitismul sau homofobia? Daca ar fi fost antisemitismul, nu credeti ca ei si-ar fi ascuns numele, in locul orientarii sexuale?
Si cine este „in denial”, eu sau dvs?
Cand am ajuns in tara si am discutat cu un fost coleg de facultate, el m-a apostrofat spunandu-mi ca „nu exista homofobie in tara”! Atunci i-am facut cadou un T-shirt pe care erau scrise numai trei litere: GAY. L-am invitat sa facem o plimbare spre Ghencea (cartierul stelist) si el sa poarte acest obiect. M-a refuzat categoric: „ce, vrei sa ma cotonogeasca?”
Dar este convins ca nu exista homofobie in Romania. La fel ca dvs: credeti ca abordarea problemei homofobiei dilueaza problema antisemitismului, nu?!