ACUM.TV

Abia a început luna decembrie că oraşul a şi fost împânzit de ghirlande luminoase, magazinele s-au umplut de dulciuri de sezon, rafturile sunt doldora de jucării cu sclipici, globuri şi ornamente de Crăciun.

În aşteptarea Miculaşului

Nu se mai ţine cont de ordinea firească a lucrurilor, de gradaţia menită să sporească uimirea şi bucuria copilului. Totul e de-a valma. Au dat iama în galantare moşii de ciocolată de toate mărimile, au apărut pe tarabe moşii cu mantiile roşii, moşii ornament, moşii care îngână colinzi electronice, moşii cât un stat de om care-şi agită mâinile şi invită lumea să intre în magazin, moşii căţărători pe balcoane…

Ce frumoase erau timpurile copilăriei mele când atmosfera misterioasă a sărbătorilor începea în primele zile de decembrie, cu acele pachete de dulciuri învelite în celofan roşu pe care avea să le pună în geam Moş Niculae (sau Miculaş cum i se spune în Ardeal) şi joardele din lemn de alun, spoite cu „Lunar” auriu şi argintiu !

Pe cinci decembrie curăţam cu peria toate încălţările – de la sandale şi până la cizmuliţe – le dădeam cu cremă de ghete „Guban”, le lustruiam cu o cârpă moale până străluceau ca oglinda şi apoi le aşezam între ferestre. În ultima clipă mai adăugam şoşonii, papucii de pâslă şi pantofiorii păpuşii Tamara. Apoi închideam cel de al doilea rând de geamuri, îmi luam pijamaua şi mă duceam la culcare, hotărâtă să mă prefac că dorm aşteptând cu respiraţia tăiată  să apară la geam…Miculaşul sau Moş Niculae. Dar întotdeauna planurile mele erau dejucate de Moş Ene şi mă trezeam de-abia dimineaţa şi, oricât de devreme ar fi fost, dulciurile fuseseră deja aşezate în sandale, pantofi, ghete, cizme şi papuci. Până şi în pantofiorii Tamarei era câte o ciocolată „Pitic!!

Printre copiii mai mari circula zvonul că Miculaşul nici nu există şi cadourile ar fi puse de părinţi şi bunici. Nevăzându-l niciodată, intrasem şi eu la bănuieli aşa că mi-am propus să-i dau ceva în dar, poate astfel am să-l determin să rămână la noi şi să-l cunosc personal. După îndelungi cugetări şi o ofertă destul de subţire, am decis să-i împachetez într-un şerveţel de damasc un pumn de zahăr cubic, mai exact câteva batoane alcătuite din mai multe cuburi de zahăr lipite între ele. Am anunţat-o şi pe bunica să nu se mire de dispariţia şerveţelului şi a zahărului (cumpărat pe tichet). Ea mi-a spus că gestul meu e demn de laudă, dar se îndoia că  Miculaşul, grăbit să ajungă pe la toţi copiii, ar avea timp de zăbavă. Era sigură, însă, că zahărul îl va ajuta să prindă puteri pentru a-şi continua drumul pe la casele altor copii. Am stat ce-am stat de veghe, dar până la urmă m-a cotropit somnul şi pe când m-am trezit Miculaşul trecuse de mult pe la fereastra mea. Sandalele, pantofii, ghetele, şoşonii, papucii şi pantofiorii Tamarei erau pline de cadouri, iar pe mine mă aştepta o scrisoare pe care mi-a citit-o Bunica. „Mulţumesc mult că te-ai gândit la mine! Miculaş” . Aveam dovada scrisă care spulbera orice suspiciune privitoare la existenţa Moşului Niculae. 

Peste ani aveam să intru şi eu în pielea Miculaşului care lăsa noaptea daruri în ghete, într-o vreme când procurarea dulciurilor îţi punea la încercare tenacitatea de a sta la cozile interminabile din faţa magazinelor pentru a cumpăra o ciocolată fadă sau câteva portocale sfrijite. Răsplata primită de Miculaşul (care eram) se materializa în surâsul fiului meu în pijama  care descoperea dulciurile din ghetuţele înşirate lângă uşă (între timp dispăruseră şi geamurile duble).

De atunci îmi îndeplinesc acest rol cu perseverenţă şi plăcere. Şi acum, în ajun de Sf. Niculae, mă perind  prin magazinele aglomerate din Cluj, decorate cu ghirlande, înţesate cu ornamente şi moşi de toate felurile. Cumpăr câteva cadouri simbolice de pus în ghetele celor dragi. Pe stradă mă întâmpină comercianţii ambulanţi de bastoane din material plastic, înzorzonate şi vopsite în culori stridente, vândute pe post de joardă.  Nici prin gând nu-mi trece să achiziţionez aşa ceva şi mă îndrept către casă. La coborârea din autobuz, în colţul faimoasei mele străzi Donáth, întâlnesc un băiat cu un mănunchi de nuiele de alun spoite cu vopsea argintie (nu poate fi „Lunar”, pentru că aşa ceva nu mai există!). Mă opresc să cumpăr o joardă, încredinţată că acest emisar mi-a fost scos în cale de Miculaşul cel Adevărat, care este gând în gând cu mine şi-mi zâmbeşte şăgalnic peste timp.

Acest articol a fost publicat duminică, 5 decembrie 2010 la rubrica Savoir Vivre.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.