– urmare din numarul trecut –
De cand m-am trezit, parca nu-mi gasesc locul; sunt agitata, n-am reusit sa mananc nimic, mi-am baut cafeaua in mare graba si pentru prima data-n viata nu am detestat lucrul asta.
M-am urcat cat am putut de repede in masina de parca mi-ar fi fost frica sa nu se razgandeasca cineva sau sa se schimbe programul zilei si tot drumul i-am intrebat pe Bart si Ida cand vom ajunge, cat timp vom sta acolo, le-am vorbit nonstop, ca o morisca, de Rembrandt, despre tablourile mele preferate ale caror detalii le cunosteam pe dinafara, de Jacob si Salomon van Ruysdael, Johannes Vermeer, Adriaen van Ostade, Frans Hals, Jan Steen, Pieter Claesz, Aelbert Cuyp …
Cu cat ne apropiam mai mult, cu atat ma copleseau emotiile… ce-mi taiara aproape total respiratia de indata ce-am trecut de placuta pe care era scris cu litere de-o schioapa … Amsterdam.
Priveam cu uimire casele plutitoare de pe canale, am trecut apoi peste Amstel si-am strabatut orasul indreptandu-ne spre centru.
Iarasi aveam senzatia ca visez, ca nu mi se intampla mie si eram din ce in ce mai convinsa ca nu-mi vor ajunge ochii sa ma uit la tot ce era in jurul meu ….
Am parcat aproape de Dam si de acolo am pornit pe jos. Piata Damului, situata in fata Palatului Regal, este locul unde se adunau hipiotii anilor ‘60. Fata in fata cu Palatul Regal, de celalalta parte a monumentului, se afla Hotel Krasnapolsky, deosebit de luxos, iar din spatele lui, mi s-a spus, incepe vestitul cartier rosu al Amsterdamului.
Am luat-o insa in directie opusa, intrand pe cea mai cunoscuta strada comerciala, Kalverstraat, unde, printre zeci si zeci de magazine, foarte ingusta, de parca-ar fi fost ca intr-un desen animat … stransa cu usa … cea mai mica biserica din oras.
Centrul vechi l-am strabatut traversand cele trei canale principale si ne-am oprit pentru putin timp in piata de flori. Toate pozele, articolele din reviste si povestirile celor care cunosc locul nu pot descrie nici pe departe atmosfera, betia de culori si marea de flori, de aici.
Vazusem in Olanda, flori peste tot: in toate parcurile, gradinile, pe toate strazile, la fiecare balcon sau fereastra, in supermarket, in magazine … Dar asa o revarsare de gingasie si armonie, nu-mi putusem imagina; mi-am spus in gand ca respectul pentru natura, dragostea deosebita pentru flori, ordine si eficienta, demonstreaza ca olandezii trebuie sa fie cu siguranta oameni cumpatati, sensibili si cu drag de frumos …. nu se putea altfel …
Priveam totul cu atentie si infrigurare, incercand sa nu pierd nimic, niciun detaliu; ma indragostisem de stradutele inguste si cochete, ma amuzau pilonii marunti de la marginea trotuarelor, inscriptionati cu cele trei cruci ce se regasesc si pe steagul orasului si care reprezinta, asa cum aveam sa aflu, cele trei pericole ale Amsterdamului: apa, focul si ciuma.
Verde peste tot, parcuri primitoare, cu oameni care stau nestingheriti pe iarba fara sa-i certe nimeni si fara sa fie opriti de placute cu „nu clacati pe iarba”, dar, surprinzator, pe strazile din centru, un singur tip de arbori: un soi de platan si iarasi mi s-a explicat ca este singurul copac ale carui radacini cresc doar in jos, nu se intind si-n laterala, deci,… nu strica trotuarele ..
Totul e construit cu maxim de eficienta si mult bun simt, si asta de sute de ani … Am trecut pe langa cladiri de la 1500, 1600, … impecabile; fatade tipice, intacte, ferestre largi, luminoase … tot fara perdele si aici…
Peste tot, in fata fiecarei cafenele, terase primitoare; simplu, curat, fara pretentii, locuri linistite unde puteai savura cu placere o cafea buna, intotdeauna insotita de o tarta apetisanta cu mere, in acelasi timp delectandu-ti privirea cu fatadele cladirilor atat de tipice Amsterdamului, cu canalele pe care pluteau vaporase pline cu turisti, sau pur si simplu, puteai sa te lasi mangaiat si alintat de soarele bland de Iunie si de parfumul orasului.
Din pub-ul de langa se auzea ceva muzica olandeza, iar la masa de langa noi, doi tineri fredonau cu vadita placere, melodia.
La fiecare colt de strada sau trecere pietonala, bordura e marcata cu cateva dale de cauciuc dur, foarte rezistent; aveam sa aflu ca ele reprezinta semnalizare pentru nevazatori, asta ca sa nu mai amintim de faptul ca persoanele cu handicap au posibilitatea sa acceseze absolut orice loc, orice mijloc de transport, oriunde …. Acasa, in Romania, ele, practic, … nu exista! Sistemul socialist nu a luat niciodata in calcul persoanele cu handicap; cred ca, bietii de ei, erau considerati un fel de rebut al „omului nou”, o povara, iar o societate atat de „dezvoltata si perfecta”, formata din personaje cu „radacini sanatoase”, nu-si permitea sa defileze cu „rebuturi” … Ce mentalitate hidoasa …. cata inapoiere, rautate si cata prostie …
Eram intr-un cartier foarte popular al vechiului Amsterdam, in Jordaan, vestit pentru cladirile inguste, intime si deosebite, cafenelele traditionale si pub-urile cu muzica locala, life. Apoi am aflat de unde vine numele: in sec. al XVI-lea, proprietarii caselor din jur, francezi protestanti refugiati in orasul tolerantei religioase, denumisera zona, „Le Jardin”. Asta pentru ca gradinile lor erau deosebit de aranjate, frumoase si pline cu tot felul de flori. Marea majoritate a populatiei insa, necunoscand deloc limba franceza, a adaptat intr-un fel personal pronuntia, la graiul local; asa s-a ajuns de la „jardin” la versiunea „Jordaan”…. Se pare ca au avut si ei … Chiritele lor…
Totul in jur mi se parea special; total deosebit de ce vazusem pana acum in Olanda. Amsterdamul … e simplu: … Amsterdam! 
Are un parfum aparte; o lumina aparte: cernuta-n umed, calda, stralucitoare si-n permanenta harjoneala cu umbre magice; clisee tridimensionale apartinand unor segmente diferite de timp ce se-ntrepatrund parca la fiecare colt, pe fiecare canal, sub fiecare podet… soptind povesti pierdute, impovarate cu talcuri ascunse… Imagine cu imagine, un tot superb, ciudat si unic, se proiecteaza pe cerul cand albastru cand strabatut de nori morocanosi, grabiti si in acelasi timp totul se reflecta si-n oglinda canalelor si-n luciul ferestrelor din jur. Esti ca-ntr-un labirit al timpului, strabatut de lumini jucause si de umbre timide palpaind parca pe gene incarcate de romantism, labirint ce face legatura intre secole diferite, intre vechi si nou, intre minte si suflet, ratiune si simtire, intre ei si mine, intre cer si Pamant….
Iar norii Olandei … sunt norii Olandei; toti pictorii din lume au poposit si poposesc aici incercand sa le imortalizeze dansul, desi, pana acum, … doar Van Gogh a reusit lucrul asta ….
Oamenii sunt deschisi, zambitori, prietenosi si amabili, ca peste tot de altfel, dar, spre deosebire de localnicii intalniti de mine pana acum, locuitorii Amsterdamului par mult, mult mai relaxati, fara niciun fel de incorsetare…. de niciun fel! Par cu adevarat …. liberi!
Mergeam pe strada incercand sa prind ceva din jocul luminii si amuzandu-ma de ratele salbatice, porumbeii si pescarusii ce te insotesc fara teama ori de cate ori te apropii mai mult de apa.
Si dintr-o data in fata mea, peste canal, dincolo de Leidseplein, sobru si maiestuos … Rijksmuseum. Stiam ca nu avem timp sa vedem totul, ne-ar fi trebuit cel putin o saptamana intreaga, asa ca, precum fusese stabilit in programul nostru, ne limitam la „golden age”.
De indata ce-am trecut de pragul muzeului, mi-am auzit inima batand puternic undeva in fundul gatului, aveam palmele transpirate si-mi tremurau genunchii.
Treceam cu foame din sala-n sala, fixand totul cu o atentie iesita din comun; cautam cu infrigurare Rembrandt si panzele mele favorite, si odata ajunsa in fata lor …. mi s-a incetosat privirea.
Autoportretul din tinerete, mult mai mic decat mi-l inchipuisem, luminat de-o privire jucausa, plina de viata, apoi ….am incremenit in fata tabloului meu preferat, „The jewish bride”….. Ii cunosteam toate detaliile, fiecare accent, lumina reflectata de brocartul rochiei, transparenta voalului, stralucirea perlelor si atingerea fina a mainilor, gestul cald si protector al sotului multumit de pacea sfioasa de pe chipul femeii..
Tabloul asta …. a insemnat din totdeauna pentru mine, altceva decat doar un tablou; e un buchet complet de iubire impartasita, respect, caldura sufleteasca si intelegere…. buchet de simtire pura, calator prin timp. Te poti uita la el ore la rand, poti memora toate particularitatile si cu toate astea, vei ramane surprins sa descoperi ca ori de cate ori vorbesti sau iti amintesti de el, ceea ce-ti ramane pregnant in minte nu sunt culorile, accentele executate cu o maiestrie de neegalat si nici macar lumina cu adancimile ei subtile pe care doar Rembrandt a reusit s-o transpuna pe panza, ci iubirea in forma ei nuda, profunzimea sentimentului, linistea caminului …. inainte de imagine, te copleseste trairea ….
As fi vrut sa le ating, sa le mangai …. Le-am imbratisat insa in gand si mi-am purtat buzele cu dor pe sufletul lor, mi-am plecat capul cu smerenie, dupa care mi s-a incetosat privirea din nou…
Nu stiu cat am ramas acolo, plangand tacut in fata lor. Ida mi-a inteles zbuciumul interior, si-a pus bratele-n jurul meu intr-un gest cald, parintesc, si-a plans si ea cuminte, impreuna cu mine, sub privirea parca nedumerita si iscoditaore a marelui maestru…
Imi descarcam sufletul si auzeam ca prin vis vocea lui Marin Nicolau Golfin, profesorul meu de Istoria Artei de la Tonitza, ale carui explicatii n-am sa le uit niciodata. I se schimba privirea povestindu-ne ore intregi despre Rembrandt, iar eu traiam acum intens tablourile si prin cuvintele lui de atunci, desi, pe undeva sunt convinsa ca el nu a apucat sa le vada in realitate, niciodata….
Imi plangeam orele multe de asteptat la cozi interminabile la Libraria Eminescu, pe ploaie, zloata si frig de Noiembrie, sa pot prinde un album de arta de o calitate mai buna, imi descarcam parca toate durerile, frustrarile, lipsurile, dorintele, neputinta atator ani pierduti, sau, poate vina de a nu fi urmat studii de arta ….
Ajunsesem dupa atata amar de vreme si de visuri naruite, intr-un fel total neasteptat, … sa fiu fata in fata … cu Rembrandt.
As fi vrut sa ies din timp si sa raman acolo; sa-mi mangai privirea pe tablourile mele preferate ori de cate ori deschid ochii. Si cu cat eram mai aproape de ele, cu atat mai mult ma fascina pur si simplu totul, de la pensulatie la murmurul profund al umbrelor, si mai ales, expresiile si trairile interioare perfect reflectate pe chipul fiecarui personaj.
Dupa ce ma indopasem cu Ruysdael, Vermeer, Jan Steen si restul, mi-am facut curaj si-am plecat spre sala mare din imediata vecinatate, unde era expus … „Rondul de noapte”.
Oricat de mult citisem despre el, puteam descrie toate personajele, diagonalele, mana intinsa ce iese parca din mijlocul tabloului, stralucirea metalica a armurilor, lumina si mai ales umbra … nimic, dar absolut nimic nu se poate compara cu senzatia pe care o ai fata-n fata cu el …
In primul rand, pentru ca este imens, cat un perete intreg, ceea ce face sa te simti marunt, neinsemnat, pierdut …
Peste tot in jur, grupuri de turisti de pretutindeni, apoi o gramada de tineri, mai mult ca sigur studenti la arte, ce-si postasera acolo sevaletul si incercau sa reproduca zone sau personaje din tablou.
Bart si Ida se retrasesera la cafeneaua de la capatul coridorului lasandu-ma sa ma uit in voie, asezata pe bancuta din mijlocul salii, la cel mai vestit tablou al marelui Rembrandt. Si ca o gluma a soartei, „Rondul de noapte” este panza care l-a condamnat pe pictorul de pe Rijn (Rin) la saracie ….
Nu-mi puteam lua ochii de la el sub nicio forma, desi, dupa ce-i analizasem toate detaliile cunoscute si arhicunoscute, acum aveam tot felul de altfel de intrebari si ganduri ce nu-mi dadeau pace…
Dintr-o data, atentia nu-mi mai era atrasa nici de povestea deosebita a tabloului sau a destinului lui Rembrandt, nici de tema, de pensulatie sau caractere si nici macar de jocul cu umbra. Eram total concentrata pe tot ceea ce insemna planul secund.
„Rondul de noapte”, alaturi de toate celelalte tablouri ce ilustrau „golden age”, devenise brusc, imaginea oraselor Olandei, a Amsterdamului anilor 1600 … Cu strazi pavate, cu trotuare pietruite ordonat, uniforme scumpe, fine, pompoase, … armuri lustruite…. Imaginea unei vieti indestulate, bine asezate, semne clare de cultura, bunastare, traditie, civilizatie ….
Casele avutilor vremii aveau pe jos marmura sau ceramica iar casele saracilor Olandei anilor 1600 …. erau pardosite cu lemn; aveau dusumea!
In Romania anului 1990, doar bogatii satelor au dusumele de lemn pe jos; doar in „casa mare” sau in „sala”, zone destinate musafirilor importanti si locul de depozitare a zestrei si a avutiilor casei: plapumi, perne de puf, covoare tesute manual, presuri, vase, etc. Tot aici se tin (la rece) dulceturile, adevarate delicatese sau produse de lux, tinand cont ca ani la rand, in ultima perioada a „victoriei socialismului” pana in Decembrie ‘89, zaharul a fost nu numai cartelat cu mare zgarcenie, dar devenise si „moneda forte” pe piata neagra. Nu mai amintim faptul ca Bucurestiul zilelor noastre are inca destule strazi desfundate si fara canalizare….
La 1600, olandezii cutreierau marile si oceanele lumii, faceau comert cu lemn tropical, condimente si portelanuri din Asia, aveau orase cu strazi pavate, universitati, banci, sistem de impozitare, retea de canale navigabile legate de mare si prevazute cu ecluze, aveau pub-uri, beau bere si mancau stridii stropite cu lamaie.
Tot pe la 1600, romanii de rand munceau campul, locuiau in bordeie sapate in pamant si se mai fugareau din cand in cand cu turcii, asta ori de cate ori se ivea prilej de rafuiala, ori, boierii-si tradau si vindeau pe cateva promisiuni de putere insotite de zornait de cocosei de aur, domnitorul, fratele, fiul, etc …
Bucurestiul era aproape necunoscut la data respectiva; primul drum pavat cu trunchiuri de copac a fost pe vremea lui Brancoveanu: Ulita mare spre Sarindar, botezata apoi Podul Mogosoaiei (in jur de 1700.) Mult dupa, am avut nevoie de priceperea unui general rus, Kiseleff, pe la 1830, cel care a facut primul proiect de sistematizare a orasului ….
Rembrandt, …..”Rondul de noapte” si toate panzele pictorilor olandezi ce-au ilustrat „golden age” m-au facut sa privesc in alt fel istoria si sa recunosc distanta de cateva secole dintre Olanda si Romania.
Olandezii, au in plus cel putin doua secole de civilizatie, de evolutie in mentalitate, de ciocnire cu alte culturi, obiceiuri si traditii pe care au invatat sa le inteleaga, sa le respecte si sa trimita informatia, ca o amprenta genetica mai departe, din generatie in generatie. Olandezii isi iubesc si-si respecta istoria, cu bune si rele, asa cum a fost ea. O accepta, o recunosc si si-o insusesc, fara sa se rusineze si fara sa masluiasca nimic.
Centrul vechi al Amsterdamului are si acum cladiri de la 1500-1600; cele construite dupa incendiul cel mare de la 1452 in urma caruia arsese tot ce era ridicat din lemn, dupa care, prin Lege, casele s-au construit obligatoriu doar din caramida; reteaua de canale si diguri e si mai veche; de pe la 1200 si unele chiar mai devreme, de pe vremea romanilor. Totul e ingrijit, conservat, niciun „fiu al poporului”, analfabet si agramat, nu a indraznit sa zdrobeasca vestigiile trecutului printr-un simplu gest al mainii..
Incepusem sa inteleg de ce la ei era asa cum era, iar la noi totul era pe dos; incepusem sa vad diferentele, prin prisma artei, istoriei si a timpului.
Si iarasi mi-am amintit de orele noastre de istorie din scoala ….. si m-am simtit intr-un fel pangarita, murdarita, senzatia ca ma sufocam inecandu-ma intr-o mocirla nedefinita, toxica …. ce nu ma lasa sa respir ….
Crescusem intr-un sistem fals, mincinos, fusesem indopati cu lozinci sinistre si adevaruri fabricate cu mestesug, nu stiam exact de unde veneam si incotro ne indreptam: o natie in deriva; fara curajul de a-si cunoaste si de a-si accepta trecutul, oricum ar fi fost el, si lipsita total de dorinta si ambitia de a-si construi un viitor curat….
Cat de departe de mine erau acum „textele” ce descriau cat de buni, frumosi, destepti si cinstiti am fost si suntem noi, romanii …
Cum n-am gresit noi niciodata in toata istoria noastra, cum n-am agresat pe nimeni niciodata, cum ne-am sacrificat pentru bunastarea altora tinandu-i pe otomani cantonati la noi ….. Cum Romania a fost singura tara cotropita de nazisti de unde niciun evreu sau tigan nu a fost deportat nicaieri, …. cum am fi incetat noi sa existam ca natie daca nu ne-ar fi salvat la timp lumina doctrinei comuniste, dezvoltarea multilaterala a patriei sub sceptrul benefic al conducerii exercitate de mult iubita si priceputa … clasa muncitoare…
Unde oare am fi ajuns noi fara ajutorul nepretuit al „omului nou”, impopotonat ca o sorcova cu sloganuri ieftine si inzorzonat la maxim, ca o cocota batrana, orientala, cu o mandrie prosteasca, total nejustificata si bazata pe nimic? Zornaitoare de gablonturi ieftine …. coaja boita, lustruita si stralucitoare ce ascunde un miez gaunos, searbad si de cele mai multe ori, murdar ….
Ce sila mi-era de toate astea ….. Si cat de simplu si usor e sa-ti deschizi ochii si mintea; sa filtrezi totul, sa decantezi fumurile si mizeria morala. E suficient sa privesti in jur cu multa atentie si cu mult pragmatism… Dar mai ales, trebuie sa vrei sa faci lucrul asta….
M-am ridicat si am plecat spre cafenea sa-i iau pe Bart si Ida, mai departe prin muzeu. Imi simteam capul greu, noian de ganduri, unul mai sumbru ca altul, navalisera brusc peste mine si aveam senzatia ca-mi crapau creierii…. Prea multe emotii, multe adevaruri, multa informatie venita deodata, picata-n bloc. Rece. Ascutit. Ca si cum cineva ma tinuse pentru cateva momente sub o cascada cu apa inghetata, de munte, dupa care-mi pusese in spate o patura grea si uda..
Am cutreierat mai departe toate salile si salitele muzeului, tot ce tinea de „golden age”. Si ori de cate ori ajungeam in holul central, ma opream pentru cateva clipe si-mi mai odihneam putin privirea pe „Rondul de noapte” … Era acolo, imens si impunator … Iar de la departare, din capatul celalalt al salii mari, mana din centrul tabloului era mult mai vizibil si impresionant intinsa spre mine …. punte peste timp …
Ma ametise atata frumos, respiram Rembrandt, Jan Steen, Vermeer si restul …
Pasii-mi erau insa plumbuiti, desi, pe undeva in adancul meu, se dezmortea o licarire de lumina … Usor, usor, incepea sa se completeze un puzzel vechi, pierdut si uitat de vreme, ale carui piese decolorate de praf si timp reuseau anevoios sa-si gaseasca, in sfarsit … locul.
Si dincolo de tot ceea ce ma-nconjura, dincolo de tot ce-mi bucura ochiul, sufletul si mintea, … dincolo de tot si toate, …. incepusem parca sa deslusesc clar …… cine sunt si de unde vin …..
(va urma)
Lumea asta arata diferit cind e privita prin ochii tai, Mira. Ne lasi pe noi, cititorii sa fim alaturi de tine, parte din povestea ta si ne faci sa simtim fiecare cuvint. Sint curate, grele si dor. M-a mihnit tristetea lor si a ta.
Oare cata lume, chiar daca i se ofera ocazia, reuseste sa treaca de la un univers „geocentric” la un univers „heliocentric” si de acolo, poate, mai departe?
Am intalnit badarani si cuconeturi, Mira, care au trecut prin aceleasi locuri ca si tine si aripile mintii le-au zburat tot la mici, bere si glume de prost gust. Ceva imi spune ca pot spera sa scrii intr-o buna zi si despre diverse caractere generice pe care le-ai intalnit in calatoriile tale. Mi-e imposibil sa cred ca, transformata (sau mai degraba redesteptata) de locurile pe care le-ai vazut si parca trait prin pielea proprie, nu ti-ai pus si intrebarea de ce pentru altii toate aceste minuni ale lumii s-au lovit de o piele de elefant.