ACUM.TV

1 ianuarie 2007, data intrării României în Uniunea Europeană, este o zi de “ajun identitar”. Despre această zi ar fi bine să vorbim nu politic, ci cu folos. Intrarea în Uniunea Europeană nu rezolvă amneziile sau lacunele noastre istorice, ci ne oferă șansa instituțională de a le repara.

În ultimii ani, la început de decembrie, voci iscusite vorbesc despre însemnătatea Zilei naționale sau despre alegerea ei. Ultimii ani au născut neliniști privitoare la chestiunea “cine suntem”? Întrebarea are valențe europene, nu numai românești sau post-comuniste. Este o nedumerire pe care Cortina de Fier, globalizarea, noile modele ale sistemului internațional și terorismul nu au creat-o, ci au sporit-o. Este o dilemă alimentată de decapitările identitare din epoca modernă și contemporană, care au mers paralel cu dezvoltarea salvatoare și inspirată a democrației și libertăților. Este, de asemenea, rezultatul faptului că democrația nu reușește să se delimiteze complet de disimulare, iar libertatea să se debaraseze complet de iresponsabilitate.

Ziua națională a fost, din 1866 până în 1948, o sursă de mândrie și de confort identitar. Astăzi ea este doar un instrument, neîndemânatic folosit.

Vă propun să ne gândim nu la dilema “10 Mai” sau “1 Decembrie”, ci la sensul cuprinzător a patru din însemnele statalității contemporane: Ziua națională, stema, bancnota și Imnul național. Apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, presiunea globalizării, precum și slăbiciunea unora dintre instituțiile naționale vor obliga, poate, țări ca România să reconsidere simbolurile naționale și să le transforme în instrumente de producere a binelui. Când am spus “vor obliga”, de fapt, am greșit. România nu este obligată la nimic. Țările trec uneori pe lângă ocaziile istorice, fără să le folosească. Democrația, pe care noi am reobținut-o în anul 1989, este un lucru de preț, fundamental. Dar ea nu obligă la generozitate, tot așa cum libertatea nu obligă la simț al răspunderii. Poți să fii prosper și egoist, inteligent și rău-intenționat, inspirat și indiferent, fermecător și leneș. Poți să fii democrat și iresponsabil sau apărător al libertății și ne-loial țării tale.

Orwell a spus că în comunism nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul. Dar ceea ce Orwell nu a prevăzut este că și pentru democrațiile secolului XXI trecutul este uneori “un bun” interpretabil în funcție de cum ne aranjează politic, la un moment dat. Acesta este izvorul dilemei “10 Mai” sau “1 Decembrie”, și nu datele istorice, ca atare. Greu vei găsi un învingător în demonstrația că “10 Mai” este o zi mai importantă decât “1 Decembrie”. “10 Mai” este mai convingătoare decât “1 Decembrie” pentru că are tradiție de simbol statal, fiind Ziua națională lasată moștenire de cea mai bună parte din istoria noastră modernă. Tratarea moștenirii ca pe un legământ este reflexul țărilor coerente și stabile.

România de astăzi, stabilind Ziua națională la “10 Mai”, nu ar fi mai puțin republicană, ci puțin mai demnă și mai respectabilă. Ironia soartei face ca ultimele trei Zile naționale din istorie, “10 Mai”, “23 August” și “1 Decembrie” să fie zile cu puternice conotații regale.

Astăzi, după șaizeci de ani de confuzii la nivel instituțional, ni se pare irelevant, poate, detaliul acurateții tradiției. Și înțelegem greu importanța de a păstra continuitatea și coerența establishment-ului. Tocmai de aceea suntem vulnerabili. Adevărul este că lucrurile au început să se încurce instituțional atunci când România, după ce și-a transformat Regele în mecanic auto, a avansat un cizmar în calitate de șef de Stat (e drept, nu a făcut această ispravă de capul ei). Afirmația de mai sus nu este o ironie nelalocul ei, ci o încercare de a condensa în cât mai puține cuvinte o tragedie a Statului român. O tragedie de a cărei adâncime suntem puțin conștienți.

În zilele fierbinți din decembrie 1989, alegerea zilei de “1 Decembrie” și a numelui constituțional de România (în loc de Republica Socialistă România), au fost instincte politice, gesturi de conservare a puterii prin evitarea comparațiilor constituționale stânjenitoare. Ele au reprezentat un act de provizorat istoric, nu un act altruist de redare a demnității și respectabilității.

Dar, oricât de precaut și de meșteșugit ar fi, un calcul politic rămâne fără semnificație și valoare dacă nu servește interesul național, dacă nu este generos și responsabil, dacă nu continuă firesc mersul lucrurilor.

1 Decembrie, zi glorioasă din istoria noastră, este neconvingătoare ca Zi națională, din cauză că a fost folosită drept o re-inventare de tip orwellian a trecutului. Tot așa cum orwelliană este și imaginea deplorabilă pe care o avem mereu în ziua de 1 decembrie, la Alba-Iulia, cu personalități publice bucureștene sulfuroase, dând din coate în primul rând, pentru a împrumuta ceva din legitimitatea istorică a lui Ferdinand și a Mariei, la al căror chip se închină ocazional, o oră pe an.

În aceeași ordine de idei, noi am continuat, după 1989, fără măcar a ne da seama, să alterăm respectabilitatea statalității noastre prin imprimarea pe bancnote a unor chipuri care nu au nimic comun cu sensul monedei naționale. Bancnota este apanajul statalității, nu al culturii, ea este un dreptunghi de hârtie impregnat cu sens geopolitic. Pe bancnote, prin urmare, este nevoie să apară chipuri de oameni de Stat. Noi am schimbat orwellian foaia, punând chipuri culturale dintre cele mai diverse, precum cele ale lui Eminescu, Blaga sau (cred) Enescu. Bancnota nu este un mijloc de îmbățoșare folclorică. Avem o largă paletă de candidați legitimi pe bancnote, de la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, până la Alexandru Ioan Cuza, Carol I și Fedinand, pentru a nu ne apropia, prea periculos, de Mihai I. Dumnezeu să ne înțeleagă de ce ne trebuie un compozitor pe moneda națională! Locul lui de onoare este la Atheneul Român, așa cum locul poetului național este la bibliotecă, al lui Nicolae Iorga la Academie, iar al lui Caragiale la teatru. Știu prea bine că transferul anumitor prerogative de suveranitate către Uniunea Europeană va însemna, în viitor, înlocuirea bancnotei naționale. Este un gest pe care societatea noastră este gata să îl facă pentru binele ei. Exemplul dat de mine vorbește despre instinctul distrugerii și nu are legătură cu încheierea existenței monedei naționale, în favoarea celei comune europeană.

Orwell a ratat șansa de a se naște român. El ar putea să roșească astăzi de invidie dacă ar trăi să vadă cum în Sala Tronului a Palatului Regal din București se organizează frecvent agape, cocktail-uri și defilee de modă, contra a câteva mii de euro. Doriți să siluiți spațiul sacru al statalității românești? Nu este nevoie să fluierați în timpul intonării Imnului de Stat, nici să vă ștergeți pantofii cu steagul tricolor. Este suficient să dați telefon la Muzeul Național de Artă și să luați masa, contra cost, în sala în care Regele Carol I ținea pe cap coroana.

În anii ’70 și ’80, la Castelul Pelișor – mi-a relatat recent o muzeografă – o poetă stingea țigări pe mobila aurită a Reginei Maria, iar un scriitor spărgea pahare regale de cristal, izbindu-le de pereții cu lambriuri. Atacul lor nu era la inventar, ci la statalitate. La fel, batjocura de la Sala Tronului nu ofensează cultural (de fapt este efectuată de oameni de cultură), ci statal.

Stemei naționale (prin intervenția nemijlocită a unui personaj politico-militar încă în viață) i-a fost retezată, într-o secundă, în decembrie 1989, coroana istorică. Coroana rotundă (închisă) este simbolul neatârnării. Ea este, grafic vorbind, ilustrarea unei cetăți închise, adică stăpână pe ea. Păstrarea intactă a stemei tradiționale a Statului român modern ar fi un atu al instituțiilor de astăzi și, implicit, al celor care le conduc. Dacă, după anul 1989, au înțeles acest adevăr Moscova, Sofia, Belgrad, Tbilisi, Podgorița, Budapesta și Varșovia, de ce nu îl înțelege Bucureștiul? Este șmecheria noastră mai iute decât memoria noastră?

Ar merita, dacă timpul vă permite, să vă uitați pe Internet la stemele statelor Uniunii Europene, comparându-le cu stema României post-decembriste. Este un contrast frapant, în defavoarea noastră, în primul rând la nivel estetic, și apoi la nivel simbolic.

Sunt țări care nu și-au schimbat Imnul de Stat timp de sute de ani. De ce ar face-o? Ele nu au nimic de uitat. Noi, da. Un astfel de cântec ar trebui să fie mai puternic decât bunul nostru plac, fiindcă înmagazinează forța unui legământ primit de la cei dinaintea noastră. Există o diferență între “Trăiască Regele” și orice alt cântec de vocație patriotică, iar importanța acestei diferențe o vom simți curând, când brand-ul de țară nu va mai fi o oportunitate de piață, ci o urgență națională. Brand-ul de țară ar trebui să fie un instrument așezat utilitar pe același raft cu stema, cu imnul, cu steagul, cu Ziua națională și cu una din fețele monedei euro (cealaltă față a monedei, ca și bancnota, va face loc însemnelor europene). Ar fi interesantă o dezbatere despre spatele monedelor Euro care, după cum știți, rămâne “național” și este un prilej de jocuri, comentarii, colecții și simbolism pentru mulți europeni, mai ales tineri.

Sunt convins că România în Uniunea Europeană, folosind fără complexe de inferioritate instrumentele ce au format-o ca stat modern european, amintindu-și de Carol I, de Coroană, de Fundațiile Regale, de toate împlinirile Mariei și ale lui Ferdinand I, trecând prin “Traiască Regele” și pe sub Arcul de Triumf, va fi o Românie mai puternică, mai pragmatică și în pas cu lumea.

Odată cu venirea la Palatul Elisabeta a Familiei Regale, în mai 2001, un lucru a devenit limpede: pentru a vedea Coroana imaterială pe care Regele Mihai o așază pe creștetul României europene de astăzi, nu ai nevoie de ochi, ci de cetățenie.

Acest articol a fost publicat duminică, 28 noiembrie 2010 la rubrica Romania.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.