Deşi ne întâlnim personal aproape zilnic, uneori chiar de mai multe ori pe zi cu percepţii legate de subiectul de reflecţie pe care îl propun mai jos, mult mai rar îl aducem în discuţii publice, chiar şi între prieteni. Iar atunci când o facem, nu rareori este doar sub forma unei etichete puse alaturi de propriul nume sau al altcuiva, trecând cu viteza, mai departe.
Cum am putea fi însă mai puţin superficiali când facem aprecieri despre inteligenţa proprie sau a celor cu care venim în contact?
Voi folosi adjectivele populare care caracterizează inteligenţa.
Pentru orice om este important să ştie dacă este prost sau deştept. (Din experienţă rezultă că frecvent, pentru ele însele, unele persoane consideră că aspectul acesta este mai puţin important decât atractivitatea, frumuseţea, dar asta este cu totul alt subiect). Deci nu ne referim la deşteptăciune în raport cu ceva anume – în acest caz fiind vorba de instruire – ci în general, din punctul de vedere al ceea ce se numeşte îndeobşte „nivel de inteligenţă”.
Şcoala e un bun evaluator al coeficientului de inteligenţă (IQ) al unei persoane dar, aşa cum au arătat autori contemporani pentru care a fost evident că un rezultat bun la un test de tip Stanford-Binet nu este suficient pentru a explica succesul sau insuccesul în viaţă, evaluarea oferită de sistemul educaţional nu este relevantă în destule cazuri, suficiente pentru a nu ne baza doar pe ea. Aceşti autori au scris despre EQ (Emotional Quotient) descriind aspectele legate de aşa-zisa „inteligenţă emoţională” ca fiind chiar mai importante decât cele legate de puterea de calcul, capacitatea combinatorie sau memorie, în realizarea umană.
De fapt aşa şi este, din cauză că o persoană care colaborează cu propriile emoţii va şti să se plaseze într-un mediu favorabil exprimării cât mai relevante a propriilor calităţi şi prin aceasta se va considera realizată. Cu alte cuvinte, poate fi un vis al meu să devin academician-doctor-inginer, dar dacă nu am mare lucru în cap, doar trăind într-o lume închisă, ireală, pot realiza această „performanţă”. Verificarea realităţii va veni mai devreme sau mai târziu. Pe când dacă am abilitatea de a mă autocunoaşte, de a şti ce pot, mă pot aşeza în acea lume reală în care pot face o diferenţă, pot produce şi consuma valoare adăugata şi, în consecinţă, mă pot simţi „la mine acasă”.
Din combinaţia IQ+EQ totuşi, mi-am permis să-mi construiesc o viziune personală asupra prostiei şi deşteptăciunii, concepte-pereche care mi se pare că ilustrează foarte plastic în limba română ceea ce altfel poate apare ca o teorie psihologică destul de seacă, deşi foarte ramificată.
Astfel, pur şi simplu fiindcă aşa am decis să construiesc această structură şi nicidecum bazat pe vreun studiu, am identificat cam şase niveluri principale ale combinaţiei IQ+EQ.
Proştii iremediabili sunt persoanele cu suferinţe psihiatrice majore. Nu pot supravieţui fără ajutor medical şi/sau social. Soarta lor poate fi ameliorată, viaţa lor poate fi îmbunătăţită, dar afecţiunea majoră pe care o au nu va putea fi practic înlăturată.
Cu o şansă de ameliorare se prezintă în accepţiunea mea, proştii care nu ştiu că sunt proşti. Nu este posibil să fie conştientizaţi în toate cazurile, pentru că una dintre cele mai relevante componente ale prostiei este incapacitatea de a avea conştiinţă de sine. E mult de muncă cu ei, dar nu sunt, în marea majoritate, irecuperabili. Problema cu ei, ca de altfel şi cu categoria anterioară, este că degeaba încerci să îi moralizezi cu proverbul „Prostul care nu-i fudul parcă nu e prost destul”. Nivelul lor de inteligenţă este atât de scăzut încât nu percep conceptul de „fuduleală”. Pur şi simplu o politică sănătoasă, posibil după ce te-ai lovit de ei de mai multe ori şi n-ai reuşit să-i trezeşti cu nici un chip, este să te fereşti pur şi simplu de ei.
Nivelul superior al prostiei este ocupat de cei care sunt conştienţi de faptul că sunt proşti. În general nu trebuie făcut nimic pentru aceştia, pentru că fie vor să facă ei înşişi ceva pentru a deveni mai deştepţi, şi chiar fac, situaţie în care, aparent paradoxal, se plasează automat deasupra categoriei „deştepţi care ştiu că sunt deştepţi” (următoarea, în această ierarhie ad-hoc), fie doar declară că vor dar de fapt nu vor sau nu pot face nimic, în care caz sunt doar cel mult mai puţin jenanţi decât proştii inconştienţi, dar cam atât.
Din categoria „proşti care încearcă mereu să se corecteze” fac parte şi eu şi majoritatea celor cu care am relaţii normale. Din cauză că realizez că sunt un prost care încearcă să se corecteze, mărturisesc fără falsă modestie, mă consider un om care are măcar o conştiinţă perfectibilă.
Cum spuneam, urmează categoria deştepţi care ştiu că sunt deştepţi – cei care nu acceptă alte opinii, nu ascultă, te întrerup sau, ma rău, pariază pe bunuri care nu le aparţin. Atâta timp cât aceşti deştepţi acţionează doar asupra vieţii proprii îi pot tolera, dar am o problemă de îndată ce încearcă să dirijeze cu o mână forte un prost ca mine. În special am o problemă dacă sunt întrerupt sau mai rău, nu sunt lăsat să vorbesc, atunci când ştiu clar că o fac civilizat. Relaţiile mele nu excelează cu „deştepţii care ştiu că sunt deştepţi”.
Pe penultima treaptă sunt deştepţii inconştienţi de deşteptăciunea lor. Se aplică probabil numai la copiii foarte înzestraţi, care n-au apucat să se autoevalueze, alegând să se considere fie proşti fie deştepţi conştienţi ori devenind natural iremediabil deştepţi, o categorie simetrică prostiei iremediabile şi care se aplică doar oamenilor de mare talent artistic sau ştiinţific, celor posedaţi de viziuni şi proiecte care au darul să producă mişcări tectonice în istorie, cultură, civilizaţie (nu neapărat favorabile!).
Aceasta fiind teoria, propusă spre amuzamentul dv. şi fără niciun fel de pretenţii, uitaţi-vă în jurul dv. şi observaţi dacă vi se pare că se poate şi aplica. Distracţie plăcută!
Asadar, prostul de mine din categoria 3, intelege ca nici zeii nu se iau la tranta cu categoriile 1 si 2 de prosti sau categoria 1 de destepti. Se aplica!
O alta categorie specific Dimbiviteana este smecherul! Nu este nici prost nici destept- este smecher!
Draga Mihai, am voie sa deconspir ca esti doctor in electrotehnica si unul dintre cei mai de succes ingineri si cercetatori pe care am avut norocul sa-i cunosc?
Multumesc Stefan, este cumva, probabil prea mult spus…
Re-iterez, nu am zis doar pentru gluma cu zeii si tranta sau intentionat sa fac pe „modestul”: categoria 3 de prosti ma defineste perfect cu cuvintele tale si in mintea-mea-despre-mine.
Problema pe care mi-o pun este „incepand de la ce nivel de prostie este moral sa-i apostrofezi?” Doar nu spui unui redus mintal toata ziua ca e redus mintal, decat daca esti si tu de acelasi nivel cu el. Asa am ajuns sa imi insusesc in final, ca politica de relationare, o combinatie intre morala crestina si codul lui Hammurabi.
Daca mi se pare ca am primit o palma de la un prost iremediabil, nu intorc nici celalalt obraz, nici nu-i dau o palma la schimb. Intorc spatele si plec (daca nu e totusi un caz cu implicatii legale, caz in care ma apar pe aceste cai).
Daca am primit o palma de la un prost care mi se pare ca e corectabil, risc si celalalt obraz, prevenindu-l insa sa nu repete magaria. Daca ma lasa in pace, a invatat ceva si am fost si eu mai bun. Dar daca imi da si a doua palma, i le scot pe nas pe amandoua – uneori chiar cu supliment.
Atitudinea fata de un ,,prost” nu trebuie, cred eu, sa difere fata cea abordata fate oricine altcineva.
Nu este un delict si nici o imoralitate sa fii prost.
Problema apare probabil in practica pentru ca prostia absoluta e rara. Restul indivizilor, pe care din exasperare, rautate, necesitate su autoaparae ii calificam drept prosti manifesta o combinatie intre o cota de inteligenta mai redusa (inteligenta e multidimensionala) combinata si greu de separat, de cote de imoralitate, lipsa de empatie, ignoranta (lipsa unor cunostinte si deprinderi practice) si agresivitate. Indraznesc sa cred ca acestea din urma deranjeaza si sunt, pentru simplificare, cotate ca prostie.
Ca sa folosesc o parabola, imi inchipui ca un patron priceput stie sa formeze un colectiv in care persoane cu o cota de inteligenta mai redusa (dar cu alte caltiati) conlucreaza cu altele mai dotate pentru un rezultat rentabil.
George, spui „Atitudinea fata de un ,,prost” nu trebuie, cred eu, sa difere fata cea abordata fate oricine altcineva.”.
Tu personal in viata curenta, poti realiza acest deziderat?
Stefan, am interpretat articolul ca pe o provocare la reflexie care nu neaparat e legata de o interactiune cu tipurile descrise.
Discutiile pe marginea articolului s-au privit insa interactiunea ,,Problema pe care mi-o pun este “incepand de la ce nivel de prostie este moral sa-i apostrofezi?””.
Nu as putea sa spun ca realizez dezideratul in viata de zi cu zi. Situatiile in care trebuie sa apostrofez pe cineva sunt extrem de rare. Apoi, in societatea moderna oamenii si-au castigat o forma de integritate care impune sa ai motive serioase ca sa treci la apostrofari. Prostia cuiva devine critica in situatia in care esti dependent de persona respectiva: un medic, un functionar. Dar in situatia asta apostrofarea are ca obiect o anume greseala pe care acesta o face si nu capacitatea lui.
O situatie extrem de neplacuta este aceea in care o persoana in mod deliberat si agresiv incearca sa-si legitimeze prostia obligandu-te in mod agresiv sa ii copiezi comportamentul – clasic: ,,hai domnule, nu mai pune centura de siguranta, iti garantez EU ca nu ti se intampla nimic”. Acesti oameni si-au dezvoltat o tehnica de a fi foarte greu de evitat si lucreaza foarte fin din instinctele si politetea ,,victimei”. Te poti intreba daca intr-adevar sunt prosti. Chiar daca motivatia lor e de o prostie enorma, metodele pe care le folosesc de a-si atinge un scop absurd sunt sofisticate si greu de parat in limitele comportamentului civilizat.
Se spune ca prostii ce isi recunosc prostia, se afla la inceputul desteptaciunii…