Cu toții știm că homosexualitatea există de când lumea și pământul, așa că aceasta nu a scutit nici pe români de-a lungul întregii istorii…deși acest lucru le-ar plăcea să îl cradă fanaticii Noii Drepte sau adepții europarlamentarului fanatic și semianalfabet George Becali.
Rânduri risipite ici, colo prin cronicile medievale ne vorbesc despre fapte de aşternut de la bărbat la bărbat ale voievozilor români, iar istoria orală ne povestește pasiunile pentru sexul tare ale unor mari intelectuali de la începutul secolului al XX-lea.
Credinţa pravoslavnică şi cuvioasa purtare ale unora dintre domnitorii români se înmuiau precum mătasea când venea vorbe de obiceiurile de iatac ale turcilor. Căpeteniile turcite, precum Radu cel Frumos – fratele lui Țepeș Vodă, cel care la “Înalta Poartă” a șezut şi a fost adus de turci la domnie, nu-şi păstrau iubirea doar pentru partea feminină a omenirii. „Creştinismul a decis că nu e voie să fii decât într-un singur fel, nu cred să fi existat atunci pedepse mai infamante pentru homosexualitate decât cele din zona creştină, pe când la Istambul homosexualitatea nu era condamnată. Diferenţa fundamentală între ce se întâmpla atunci în Ţările Române şi ce se întâmplă astăzi e că nu exista o specializare, domnitorii îşi dădeau frâu liber senzualităţii, chit că era vorba de un băieţandru de la curte, o fată frumoasă sau o roabă“, descrie istoricul Zoe Petre moravurile din vremuri demult apuse.
Domnitorul Petru Cercel a rămas în istorie cu reputaţie de gay: „Se ştie că el era unul dintre favoriţii lui Henric al III-lea, regele Franţei, care avea o curte întreagă de băieţandri la dispoziţia lui“, arată istoricul cum de şi-a câştigat domnitorul român faima de precursor al mişcării gay româneşti.
Medievistul D.H. Mazilu scrie în lucrarea sa „Lege şi fărădelege în lumea românească veche“ despre cum a scos Dimitrie Cantemir din sărite Sfântul Sinod al Bisericii Ruse când a vorbit în „Sistema religiei muhammedane“ despre senzualitatea excesivă, homosexualitatea şi sexul în grup practicate de otomani. Tot el dă câteva exemple de înaintaşi ai curentului gay, unul dintre ei fiind Iliaş Rareş, care a petrecut şi el ceva vreme la Înalta Poartă şi despre care Grigore Ureche scria că, „având lângă sine sfetnici tineri turci, cu care ziua petrecea sau se dezmierda, iar noaptea cu turcoiace curvind, din obiceele creştineşti s-au depărtat“. Alte cazuri de abatere de la împreunarea considerată firească sunt cele ale lui Radu cel Frumos, numit aşa, se pare, în batjocura trăsăturilor sale efeminate, şi Vodă Alexandru Ilieş, „domn nepriceput“, ce „îşi consuma timpul cu un«partener» venit din Peninsula Balcanică. Insinuarea (şi ea poate să conţină o aluzie, străvezie pentru cei informaţi, la năravurile insului) negativă – strecurată de acel meşter al vorbei subţiri care a fost Miron Costin – nu lipseşte“, scrie Dan Horia Mazilu, care reproduce mai departe din scrierile cronicarului: „Ce cârpea boierii cum putea trebile ţării, iar domniia mai mult îşi petrecea cu Batişte Veveli“. Lunga şedere printre turci l-ar fi îndepărtat şi pe Mihnea al III-lea de femei: „(…) şi slujind lângă Poarta turcească la Chinan Paşa (căruia zic unii să-i fi fost giuvan – n.r. homosexual -, fiind frumuşăl)“. Despre Ştefăniţă Lupu se scrie în „Cronica Bălenilor“ că „fiind tânăr, dezmierdat, făcea lucruri copilăreşti, să zic mai bine, nebuneşti, nu căuta trebile domniei, ci curviile, şi partea bărbătească, şi femeiască“.
Deşi pedeapsa pentru homosexualitate era cumplită, tăierea capului, confiscarea averii şi arderea trupului păcătosului în public, Constanţa Vintilă Ghiţulescu, autoarea volumului „Focul amorului“, n-a găsit în arhivele judiciare din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea semne că ea ar fi fost pusă în practică vreodată. „Homosexualii erau sancţionaţi de restul lumii mai mult prin bârfă şi vorbe de ocară gen «pezevenghe». Sunt câteva cazuri de călugări judecaţi pentru homosexualitate în acea perioadă, iar pedeapsa era să fie mutaţi disciplinar la altă mănăstire, unde trebuiau să fie izolaţi şi să se hrănească doar cu pâine şi cu apă. Dar pe mulţi dintre ei îi găsim după aceea bine integraţi în comunităţile de călugări“, a descoperit Constanţa Ghiţulescu. Pentru Ştefan, cafegiul unei mănăstiri, prins când îi sărută cu „râvnă curvească“ pe ţiganii robi, pedeapsa e exilul la Mănăstirea Snagov. Un egumen al Mănăstirii Butoiul şi succesorul lui, reclamaţi amândoi la 10 ani distanţă că ar fi homosexuali de către robii ţigani, nu doar că scapă cu feţele bisericeşti curate, dar obţin şi condamnarea reclamanţilor. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu ştie şi alte poveşti adevărate: „La un moment dat am găsit cazul unui cafegiu la care un tată, tovarăş de meşteşug, îşi trimite băiatul de 14 ani să fie calfă. Copilul pleacă de la cafegiu şi le povesteşte părinţilor că acesta l-a luat doar pentru a-şi satisface nevoile «pe dinapoi». Conflictul se stinge când colegii de breaslă îl conving pe tată să accepte o sumă de bani şi să-şi retragă plângerea, promiţându-i că, pe viitor, cafegiul va fi om bun“.
Mai înspre zilele noastre, cunoscut pentru înclinaţiile sale homosexuale a rămas poetul, eseistul şi criticul literar şi de artă Alexandru Bogdan Piteşti. „Este cea mai importantă figură de Mecena a artelor plastice de la sfârşitul secolului XIX- începutul secolului XX. El l-a lansat pe Luchian, a fost primul colecţionar al lui Brâncuşi, era însurat şi în acelaşi timp era şi gay. Nevastă-sa era o persoană foarte liberă, foarte inteligentă, trăia la rândul ei cu Mateiu Caragiale, care a fost ajutat de Bogdan Piteşti“, povesteşte Mihai Oroveanu cât de emancipaţi erau unii intelectuali la începutul veacului trecut. Homosexualii de atunci erau, ca şi mulţi din zilele noastre, foarte discreţi în privinţa orientării lor sexuale, dar cei care erau oameni de lume bună erau bine toleraţi în cercurile de intelectuali. „Un alt gay celebru a fost Dumitru Ferichide, fiul preşedintelui Senatului. Pe Petru Comarnescu (n.r. – scriitor, eseist şi critic de artă, născut în 1905) faptul că era gay nu l-a împiedicat să fie prieten cu Mihail Sebastian, de pildă. Era bine privit, chiar dacă în presa care îl ataca era numit «Cavalerul de Curlandia»“, continuă Mihai Oroveanu. Glume incorecte politic se făceau şi pe seama scenografului Siegfried Wolfinger, şi el gay. „Întrebat ce mai face Siegfried, cineva a răspuns la un moment dat că «şi-a prelungit şezutul la Paris», în loc de şederea“, spune Zoe Petre.
Extrem de puţini intelectuali români gay şi-au recunoscut însă deschis orientarea sexuală, iar criticul literar Ion Bogdan Lefter nu ştie decât un singur exemplu, cel al lui Ion Negoiţescu. „Avem în postmodernitatea românească şi în postcomunismul românesc o prelungire a atitudinii discriminatorii şi excluzive anti-gay din perioada comunistă şi nazistă. Atitudinea discriminatorie este fixată într-o pagină dezonorantă din volumul «Omul recent» al lui Horia-Roman Patapievici, iar asumarea publică a identităţii homosexuale s-a făcut în volumul memorialistic «Straja dragonilor» al lui Negoiţescu (care şi-a trăit, de altfel, ultima parte a vieţii în mediul mult mai tolerant al Occidentului), ca şi în articolele de reacţie la «Omul recent», semnate în revista mea, «Observator Cultural», de renumitul muzicolog George Bălan şi de mai tânărul Florin Buhuceanu, vicepreşedintele organizaţiei «ACCEPT»“, explică Ion Bogdan Lefter de ce mulţi gay din cultura română preferă să-şi lase sub tăcere orientarea sexuală.