caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Secundele mele



 

Pietricica

de (22-5-2010)

Antonia a apărut astăzi cu aceeaşi avalanşă de întrebări relauate la nesfârşit :“ O să mă doară ? “, “ Vei lucra din nou cu asta care-mi zgâlţâie creierul ?”, “ O să dureze mult ?”,” Dacă ridic mâna, promiţi că te opreşti ?”…
Am remarcat o diferenţă.
Ţine în mână o mică piatră cărămizie . În timp ce-i vorbesc, Antonia o plimbă delicat peste conturul dinţilor zâmbitori de pe halatul alb. “ Nu-i aşa, Paula că o să-mi mai dai o prinţesă ? Sau măcar un abţipild cu Albă ca Zăpada ?”…fiecare rugăminte derulându-se tărăgănat, preţ de un contur desenat ca o mângâiere …În timp ce-i explic Antoniei fiecare gest prin care urmează să-i punem măselei o nouă rochie albă şi strălucitoare, observ că fetiţa tine strâns în mână pietricica…care la un moment dat scapă din încleştare rostogolindu-se pe jos.I-am simţit încordarea, m-am oprit o clipă pentru a-i observa reacţia, finalizând apoi tratamentul în exclamaţiile de încurajare ale mamei.
Ne-am luat rămas bun. Îşi“adjudecase“ abţipildurile cât pentru statura ei, astfel că 1.20m de Albe ca Zăpada încurajând spălatul dinţilor se aflau deja în buzunarul Antoniei, mândră şi exuberantă, ţopăind ca un ied.
Peste o jumătate de oră, micuţa mea prietenă deschide uşa cabinetului…O privesc cu îngrijorare… Când colo … “ Paula, te rog frumos îmi dai pietricica înapoi ? “ Sincer, uitasem de ea. …Revenindu-mi din mirare particip relaxată la o “mică” tevatură reuşind să găsesc comoara furişată sub un dulap, Antonia adresându-mi un ultim “ Pa !“ cu… “ Să îmi mai aduci prinţese, bine ?”….
Candoarea pacientei mele şi “ puterea magică ” oferită de atingerea catifelată a micii frânturi de rocă strecurată prin cine ştie ce împrejurare în mânuţele ei, mă duce cu gândul la o zi petrecută la Buşteni în urmă cu 7 ani.
La poalele masivului Caraiman, între braţele seculare ale brazilor se află mânăstirea …Este un loc în care vă doresc să poposiţi în tihnă, chiar şi numai pentru a întâmpina un asfinţit în liniştea adâncă a pădurii, în ecoul vântului ce sărută stâncile.
Îmi umplusem sufletul de rouă asemenea unei albine care-şi duce în stup polenul… Mă îndreptam spre casă. Băiatul se afla acolo, în parcarea nou amenajată . Cred că avea în jur de 8 ani. Am intuit că femeia ce-i stătea alături îi este mamă. Scotocind prin geantă, negăsind altceva, i-am dat o bancnotă. Instantaneu, copilul a întins cealaltă mână şi mi-a oferit solemn…o pietricică. Mama i-a întărit gestul dând din cap uşor.
Surprinsă , la fel de spontan ca şi el, i-am mulţumit şi am pus-o în buzunar…
M-am străduit să nu o pierd.
Acest moment de interacţiune m-a impresionat. Este o piatră “obişnuită”, dar aţi văzut două pietre identice ? Ţin foarte mult la ea , fiind darul din suflet al unui copil.
Privind-o simt că am primit cadou un munte în miniatură, desprins dintr-o inimă curată, devenindu-mi mijlocitorul gândurilor către frumuseţile şi tainele Caraimanului.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.153.90