Theodor Damian, „Exerciţii de înviere”, Bucureşti, Universalia, 2009, 121 p.
Citind titlul volumului de versuri „Exerciţii de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndată ce deschizi această carte, îţi dai seama că vocaţia teologică şi poetică a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da naştere unei poezii cu totul speciale în literatura română.
Theodor Damian este autorul volumelor Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.
Descoperind mistere
Codificarea sub formă de poezie a unei cugetări filosofice şi de multe ori religioase poate să surprindă pe un cititor neiniţiat în acest meşteşug, dar chiar şi în acest caz, efectul va fi benefic, fiindcă până la urmă, o poezie este mai expresivă decât o mie de cuvinte spuse altfel. De aceea, prin volumul „Exerciţii de înviere”, autorul ni se oferă drept călăuză în descoperirea şi acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cărării vieţii, a temelor fundamentale ce stau la graniţa dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte.
„Foamea de unu”
„Foamea de unu a intrat în lume/ din nou,/ ceea ce n-am văzut/ aceea am cunoscut/ lumea murea şi învia/ într-o coajă de ou.” Această foame de unu, de refacere a unităţii primordiale se constituie ca mişcarea fundamentală a întregului univers şi chiar a întregii lumi, trecând prin diferite faze de evoluţie, prin diferite cicluri de „moarte şi înviere” pentru ca în final, mirajul cojii de ou să se arate.
„Scrisorile pelerinului”
Trăind într-o lume fracturată de o geografie nemiloasă, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar şi cu o diversitate uneori, aberantă, de tradiţii, culturi şi istorii, cel care călătoreşte constată că niciodată nu ajunge la acel repaus care să-i ofere odihna deplină. Tot astfel, Theodor Damian ne poartă prin diferite locuri şi timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în căutarea unui Ierusalim pe care nu-l găseşte şi care poposeşte din loc în loc prin Malta, stând de vorbă cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneacă în prezent”, ajungând chiar şi în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e încă pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai călătorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordică, pe malul Mării Baltice, la Malmo şi continuând astfel, pe întregul mapamond.
„Atunci am văzut luna”
Un pelerin sau un peregrin este o persoană ce nu îşi găseşte niciodată, nici locul şi nici identitatea, care în final, abandonează călătoria geografică pentru una spirituală în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor şi în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii/ atunci am văzut luna/ prima oară/ înainte de a se naşte.” Până la urmă, frumuseţea autentică, repaosul cosmic şi exerciţiile de înviere se regăsesc în această frumuseţe interioară, în această căutare după iluzii deşarte, după „Atingerea oului cosmic” şi a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seară”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.
„Exerciţii de înviere”
Într-un astfel de efort ai nevoie de „aripi”, pentru că „de multe ori bea căprioara/ din apa lină a izvorului/ ca să-şi astâmpere setea.” Această sete de a şti, de a cunoaşte, de a deveni şi de a rămâne le regăsim în poezia „Exerciţii de înviere” ce dă titlul acestui volum.
„Un cântec de dragoste”
„Un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul/ şi răscoleşte întreg universul.” Întotdeauna, lângă marea cea mare se întâmplă să găseşti şi să te regăseşti acelaşi şi cu totul altul, revenind la originile vieţii, ale istoriei şi ale întregului univers, pentru că o înviere înseamnă o întoarcere, o redare spre viaţă a ceea ce era mort, o apariţie a celui dispărut. Dar pentru o înviere autentică ne trebuie un templu, o jertfă, o slujbă şi-un mormânt care să fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tămâia şi jertfele şi inimile/ îl ţin încins/ aşa cum cuprinsul se încinge de necuprins.”
Eternul Cuvânt
Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Ţipăt dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce există, pentru ca în final, să ne întâlnim cu noi înşine, stând la margini de ceruri şi de pământ, aşteptând învierea aceea ce nu poate niciodată să moară – Eternul Cuvânt.
Ne bucuram pentru „Invierea” intru frumos a poeziei romanesti. Mult succes domnului Damian si multumim domnului Curpas!