Preambul: Apar tot mai multe cărţi de memorii, cercetările de istorie orală sunt tot mai răspândite, oameni obişnuiţi îşi alcătuiesc cu sârg arborele genealogic, stau în biblioteci şi arhive căutând documente care să întregească cronica familiei, întreprind excursii pe meleagurile de origine împreună cu copiii şi nepoţii, în căutarea rădăcinilor. Rândurile de mai jos ilustrează acest fenomen şi invită la reflecţie.
Cu câteva minute în urmă am încheiat o convorbire telefonică cu New Yorkul. Rudele de acolo mă anunţau că unul dintre verii de gradul trei împreună cu familia face un popas la aeroportul din Cluj, doar cât să se îmbarce într-un autobuz către Crasna (judeţul Sălaj). Vrea să viziteze cimitirul şi să le arate fiilor săi locul de baştină al bunicilor. Din păcate, de data aceasta nu-i voi putea însoţi pe meleagurile sălăjene ca acum vreo trei-patru ani, când o societate numeroasă, alcătuită din unchii şi mătuşile mele (generaţia octogenară) fiii şi fiicele lor (generaţia de vârstă medie), fiii şi fiicele acestora (generaţia tânără), venise din Brooklyn la poalele Apusenilor pentru a-şi revedea sau a-şi descoperi locul de origine. Erau cu toţii evrei religioşi.
Tineri la yeshiva - fotografie expusă la Muzeul Holocaustului din Şimleul Silvaniei
Bărbaţi îmbrăcaţi în costume închise şi cu pălării, femei cu capul acoperit şi purtând rochii cuviincioase. Păreau desprinşi din fotografiile de odinioară, expuse pe panourile Muzeului Holocaustului din Şimleul Silvaniei. Şi nu e de mirare, pentru că erau înrudiţi cu unii dintre cei peste trei mii de evrei sălăjeni deportaţi în lagărele naziste.
Cei mai vârstnici dintre vizitatori sunt supravieţuitori reveniţi din lagărele morţii, orfani şi traumatizaţi, care au plecat în lumea largă fie pentru că nu suportau să trăiască pe locurile natale fără cei dragi, fie pentru că regimul comunist le-a făcut imposibilă existenţa atât din punct de vedere economic, cât şi religios. După decenii de absenţă, împovăraţi de ani, revin în locurile natale, nu numai pentru a-şi îndeplini îndatorirea de a se ruga la mormintele bunicilor sau străbunicilor, (care apucaseră să moară înainte de Holocaust) ci şi din dorinţa de a transmite această îndatorire copiilor şi de a le arăta…rădăcinile.
Pentru tinerii crescuţi la New York, popasul în satul sălăjean cu coline molcome, călătoria cu o căruţă trasă de cai, vederea casei bătrâneşti ( pe care nu au de gând s-o revendice) cu latrina din fundul curţii, a ogrăzii cu orătănii, a cirezii de vaci care se întoarce de la păscut, a fost un prilej de uimire şi exuberanţă. S-au cocoţat pe căruţă, au alergat pe tăpşan, au chiuit. După ce au aprins lumânări şi s-au rugat la morminte şi au plătit paznicul cimitirului şi pietrarul care s-a angajat să repare monumentele funerare deteriorate, vizitatorii americani s-au îmbarcat în autobuz în timp util pentru a prinde avionul către casă. Au luat cu ei câteva pungi de pere şi prune cumpărate de la săteni.
Anul trecut am fost rugată să întâmpin un congresman american care venise cu soţia şi cei patru copii pentru a vizita Gherla, oraşul de unde emigrase, la începutul veacului XX, bunica soţiei sale, atunci la vârsta adolescenţei. Voiau să vadă cimitirul unde erau îngropaţi strămoşii şi sinagoga unde se rugaseră aceştia. Evreii originari din Gherla îşi puseseră speranţe în diligenţele politicianului american de a salva sinagoga aflată într-o avansată stare de degradare.
Cu câteva zile în urmă am primit un mesaj electronic de la o cunoştinţă din Israel. Mă roagă să însoţesc un arhitect care vine să-şi caute rădăcinile. Tatăl său, plecat din Cluj în anii dinainte de război împreună cu un grup de tineri sionişti, a trăit toată viaţa într-un chibuţ, a pus umărul la construcţia noului stat evreu şi n-a mai vrut să-şi revadă vreodată oraşul copilăriei, de unde au fost deportaţi părinţii săi pieriţi în Holocaust. Şi iată că acum, la anii senectuţii, ţintuit la pat de o boală incurabilă, îşi îndeamnă fiul şi nepoţii să plece să vadă locul obârşiei sale.
Dorinţa de a revedea meleagurile părăsite nu se manifestă numai în rândul evreilor ci şi al germanilor, maghiarilor sau românilor alungaţi în diferitele părţi ale lumii de sărăcie, persecuţie rasială sau politică, de lipsa de perspectivă. Ei vin tot mai des cu copiii sau nepoţii pentru a-şi descoperi rădăcinile.
Hans Caldaras, cântăreţul rom născut în Suedia, cu bunicii emigraţi din Rusia, a venit în România pentru a cunoaşte locurile unde robiseră strămoşii lui, veacuri de-a rândul.
Închei această înşiruire de fapte cu o întrebare al cărei răspuns sper să mi-l dea cititorii acestor rânduri: Ce rost are să-ţi cauţi rădăcinile de care te-ai desprins, tocmai pentru a supravieţui?
Cred ca asemenea intrebare este ea insasi „fara rost”.
Cei rupti (intr-un fel sau altul)de pamanturile natale vrand-nevrand au trairi nostalgice fara ca acestea sa aibe vreun scop. Au doar o cauza. Affectiunea fata de locurile unde au copilarit ei, sau doar parintii, sau uneori doar bunicii.
Si eu as putea povesti un caz , care dovedeste ca aceasta legatura cu pamantul natal se transmite peste mai multe generatii, chiar daca nu urmareste nici un scop:
Niste buni prieteni de ai mei – stramutati in USA – m-au rugat sa ajut un tanar care vine cu prietenul lui in „cautare de radacini” si nu cunoaste limba.Nici nu putea cunoaste, pentruca nu a fost niciodata in Romania. Mai mult decat atat nici mama lui nu a calcat nicicand pe pamant romanesc. Dansa se nascuse deja in USA, totusi nu a incetat sa doresca cunoasterea locurilor unde au copilarit si trait parintii si bunicii ei. M-a miscat scena traita in cimitir. Tanarul a sunat-o pe mama lui in San Francisco, sa-i povesteasca ce vede si ce simte langa mormantului strabunicilor ( adica a bunicilor mamei).
Poti cauta vre-un rost aici?
Multumesc pentru raspuns. De fapt, articolul a fost scris tocmai in speranta unor astfel de ecouri.
Nostalgia si linistea sufleteasca care se manifesta la toate nationalitatile.
” Radacina ” face parte din viata cotidiana a omului.Supravietuirea e o noua sansa a vietii.
De obicei un articol contine o «poveste« care reprezinta pretextul pentru ca autorul sa-si faca cunoscut propriul punctul de vedere, eventual moralizator, asupra temei povestii.
In cazul acestui articol suntem in situatia, mai rara, in care autorul cere parerea cititorilor pe tema “Ce rost are să-ţi cauţi rădăcinile de care te-ai desprins, tocmai pentru a supravieţui?”
Intrebarea este provocatoare si de aceea incerc sa raspund.
In raport cu gradul de rudenie cu persoana care s-a aflat in situatia de a-si parasi radacinile si de a-si face altele noi pentru a supravietui, sunt mai multe raspunsuri.
Raspunsul valabil in general este ca «intoarcerea la radacini« este o forma de raspuns la intrebarile fundamentale: cine suntem?, de unde venim?, si unde merge ?
Varstnicii vin din nevoia de a se pregati pentru a merge intr-un loc poate mai bun, dar nu destul cunoscut, si unde poti face acest lucru mai bine decat…intorcandu-te la locul cunoscut, la radacini.
Generatia a II-a, copiii varstnicilor, care s-au format partial in mediul asociat «radacinilor « se intorc pentru ca, dupa departarea de radacini, resimti aproape fizic chemarea pamantului in care se afla acestea.
Generatia a III-a, nepotii varstnicilor, care traiesc intr-un mediu total diferit de cel al «radacinilor«, se intorc pentru ca vor sa inteleaga macar in parte cine sunt? si de unde vin?.
Sunt sigur ca in rapot de experienta personala a fiecaruia sunt si alte….raspunsuri.
Radacina este organul principal al unei plante in cresterea si dezvoltarea ei…Din pamant se naste in pamant se intoarce…O analogie demna de respect si in lumea celor care nu cuvanta, dar si a celor care cuvanta… Vezi scena vindecarii din filmul AVATAR. Este necesar sa stim de unde venim, cine suntem si ce rol avem si unde ne intreptam pasii pe acest sfant Pamant.