Bunica mea – Alexandra – vorbea foarte puțin. Bunicul meu – Tache – a alintat-o toată viață. Din Fetiță nu o scotea. Dacă era supărat pe ea, îi spunea Lința. Dacă vroia să o tachineze îi spunea ”Lințo, mai zi și tu ceva”. Ea răspundea ”Zic eu, când ’oi avea ceva de spus”. Pentru ea, diferența între a spune și a zice era foarte clară. Bunicului îi plăcea chestia asta la nebunie și o lăuda pe bunica printr-un fel de oximoron, nu c-ar fi știut el despre așa figură de stil: “Fetița mea are multe spuse și vorbește puțin”. Adică, vorbește doar când are ceva de spus. Pentru el, o spusă era o vorbă cu sens, cu tâlc. Restul erau cuvinte.
Mi-i reamintesc fie pe banca din fața porții, fie în chioșcul din grădină, fie pe prispa casei vechi, fie pe scările de ciment ale casei noi, unde li se părea mai răcoare în timpul verii. Muncitori și cumpătați, pentru ei risipa altora era un permanent prilej de meditație. Fără a fi deloc zgârciți – în fapt erau de o mare generozitate – nu înțelegeau risipa, sau, vorba lui Nichita Stănescu, ”nu aveau organ” pentru ea. Nu pricepeau cum poți cheltui mai mult decât produci și aveau oroare mai ales de cei care azi intră în categoria băieților și fetelor de fițe.
Iată-i pe banca din fața casei, la drum, minunându-se de Vasile al lu’ Pieloiu. L-au cununat, i-au botezat primii copii, i-au împrumutat bani pe care nu i-au mai văzut înapoi. Pe vremuri, tatăl lui Vasile fusese unul dintre cei mai bogați oameni din sat – pământ, fructe, măcelărie plus dulap – adică leagănul acela cu bănci multiple, învârtind în aer cel putin doisprezece oameni deodată. Celor care la oprirea dulapului erau cu totul amețiți, oamenii proprietarilor le turnau o vadra de apă rece în cap și le dădeau banii de distracție înapoi.
Arestați drept chiaburi și dușmani ai poporului, părinții lui Vasile au murit în pușcărie. Din multul părinților săi, Vasile a rămas cu puținul îngăduit de noua ordine. L-a risipit repede, dar se respecta. Adică trăia cu mult peste puteri. Într-o zi, proaspăt bărbierit, cu pantofii cei mai scumpi luați pe veresie de la Cooperativă, trece drumul și-i cheamă pe bunicii mei la el în curte să vadă ceva. Au văzut – o trăsură superbă. Lângă ea hamuri dintre cele mai bune pentru doi cai. Lipseau caii. Vasile se gândise că banii pentru cai i-ar putea împrumuta de la bunicii mei. Întorși în chioşcul din grădină, bunicul zâmbește, își face mustața; bunica – tace.
Bunicul: ”Fetiță, ce zici?” Bunica – nimic. ”Fetiță, tu n-auzi? Ce zici?” Bunica tot nimic. ”Lințo, zi și tu ceva!” Bunica: ”De, Tache. Luxu’ și păduchii de lemn.”
Vremurile de restriște ar trebui să trezească în cei ce au foarte puţin puterea de a se chibzui; altfel, se pot trezi fără nimic. În cei ce au mult, obscen şi inexplicabil de mult, aceleaşi vremuri ar trebui să trezească o undă de decenţă şi un bob de precauţie. Altfel, până şi gesturi de sinceră compasiune pot stârni reacţii neaşteptate.
Nu e înţelept să te duci în cizme de cauciuc Versace sau în salopetă Armani pe unde a pustiit o calamitate naturală. Mai bine nu te duci. Trimiţi nişte bani, ceva de-ale gurii, lucruri care şi aşa îţi prisosec şi la care nevoiaşii nu au acces nici pe vremuri normale.
Nu ştiu cât de ridicat este nivelul de trai al bârlădenilor, dar un împrumut bancar al autorităţilor locale de trei milioane de euro pentru construirea unui cinematograf 3D îmi aduce aminte de spusa despre chelie şi tichia de mărgăritare. Pe de altă parte, dacă lipsurile sunt zilnice şi extrem de stresante, de ce n-ar fi şi relaxarea tridimensională?
În sfârşit, mă întreb dacă prezentarea săptămânală a coniacurilor ce costă cam o jumătate de salariu lunar pe sticlă n-ar putea intra şi ea în vacanţă, până mai trec urmele puhoaielor. Nu de alta, dar printre spusele bunicii mele, Alexandra, era şi aceasta “Când farfuria ta e plină şi blidul celuilalt e gol, nu e frumos să mai şi plescăi…”