Istoricii au consacrat mii de pagini şi au propus explicaţii docte pentru marile mişcări de populaţie începute în a doua jumătate a secolului al III-lea şi cunoscute de memoria colectivă drept marea migraţie a popoarelor, fără ca vreunul din argumentele propuse să fi putut dobândi prevalenţa în această dezbatere. Misiunea celor care au studiat această etapă a sfârşitului antichităţii şi a începuturilor Evului de Mijloc, pe cât de săracă în informaţii pertinente pe atât de importantă pentru geneza naţiunilor europene şi asiatice, este complicată de situaţia culturală a clanurilor intrate în istorie, de lipsa unor surse care să le explice conduita şi raţiunile care o generau. Poate pentru singura dată de-a lungul istoriei, aceste fragmente ale trecutului au supravieţuit graţie memoriei învinşilor, iar consecinţa firească a acestui fapt a fost imaginea negativă pe care migratorii şi prin extensie şi zonele din care aceştia proveneau, şi-au păstrat-o, cu toate nuanţele aduse de cercetările recente. În lipsa unor explicaţii exhaustive, putem presupune că la originea migraţiilor s-a aflat un complex de factori, de la schimbări ale climatului care făceau mai dificilă existenţa unor comunităţi implicate în economia pastorală, la creşterea densităţii demografice în anumite zone din stepele de la nordul Mării Caspice, atestate de arheologie sau la transformări la nivelul societăţilor tribale care evoluează spre confederaţii dominate de o elită militară tentată să-şi permanentizeze poziţia printr-un contact mai strâns cu lumea sedentară. Consecinţele ireversibile ale acestei serii de evenimente, percepute de puţinii scriitori contemporani ca o succesiune de catastrofe nu este o consecinţă a impactului dintre civilizaţie şi barbarie, dintre autoritatea de stat şi economia sedentară şi nomazii atraşi de prosperitatea oraşelor romane, persane sau chineze. Contactele şi interferenţele dintre cele două realităţi erau deja fapte curente, consemnată în relatările scrise încă în primele secole ale erei creştine. Osmoza politică şi sinteza etnică cu care s-a identificat Evul Mediu au fost posibile graţie unor evoluţii contradictorii: accentuarea vulnerabilităţilor marilor civilizaţii antice şi progresul social şi politic al noilor veniţi. Întâlnirea dintre romanii decăzuţi şi barbarii evoluaţi despre care vorbeşte Jaques Le Goff este la fel de valabilă în cazul Persiei Sasanizilor sau în cel al Chinei dinastiei Tang. În planul geografiei politice, dinamica mişcărilor de populaţie s-a circumscris unui culoar alcătuit din zone de stepă care unea nord-estul Asiei şi bazinul Dunării Mijlocii, de-a lungul căruia au afluit vreme de aproape un mileniu triburi cu origini diferite, turanice, turcice şi mongolice, iar presiunea acestora a creat o reacţie în lanţ asemănătoare avalanşei, implicând şi mişcarea unor seminţii germanice, slave şi iraniene. Această mişcare a imprimat un grad sporit de volatilitate unui cadru social-economic, spiritual şi politic în schimbare, iar evenimente petrecute în stepa kazahă şi la est de Urali aveau reverberaţii în Europa Centrală, într-un ritm cu totul insolit pentru o lume dominată de stagnare. Dacă pe solul Imperiului Roman de Apus, primul val migrator şi-a consumat efectele până la sfârşitul secolului al V-lea, iar cel de-al doilea, de mai mică amploare, s-a încheiat odată cu creştinarea naţiunilor scandinave, a slavilor şi maghiarilor, Europa Centru-Orientală a trebuit să facă faţă provocărilor venite din stepă până în secolul al XIII-lea. În ceea ce priveşte Asia Centrală, nomadismul a avut implicaţii asupra cadrului politic până la începutul secolului al XVIII-lea, iar tentaţia sa continuă să dea o notă de instabilitate regiunii chiar în ultimii ani.
Islamul şi sinteza turco-iraniană
Ca şi împăraţii de la Roma şi Constantinopol, Sasanizii şi şahii Chorezmului au trebuit să facă faţă presiunii triburilor nomade din est, atrase de prosperitatea centrelor comerciale de aici şi de subsidiile ce puteau fi obţinute de la localnici. Hunii care i-au îngrozit pe autorii scrierilor patristice şi au lăsat amintiri de neşters în memoria colectivă a Occidentului Medieval, au afectat într-o măsură comparabilă şi statele iraniene. Hunii albi sau heptaliţi sunt atestaţi în aşa-numita Transoxiana, la est de Chorezm, iar acţiunile lor au putut fi contracarate de şahii Persiei prin colaborarea cu alţi nomazi, de origine necunoscută. Impactul lor a fost unul mai curând meteoric în Orient, ca dealtfel şi pentru Imperiul Bizantin, cel care a preluat succesiunea romană în lumea elenistică, implicit poziţia de inamic al perşilor. Conflictul permanentizat dintre cele două centre de putere, marcat de implicarea unor auxiliari nomazi, a creat premisele pentru apariţia celei de-a treia religii monoteiste , islamul, şi a corolarului său politic Califatul Arab. Forţa noii credinţe şi loialităţile pe care le-a activat la nivelul societăţii tribale arabe i-a asigurat victoria deplină asupra Iranului ultimilor sasanizi, îndată după înfrângerea suferită de aceştia din urmă în faţa bizantinilor în 642. O primă consecinţă a expansiunii violente a islamului pare să fi fost dispariţia informaţiilor în legătură cu trecutul antic al Chorezmului, zonă în care adepţii zoroastrismului au opus o rezistenţă activă la convertire, fapt care a determinat lichidarea fizică a elitelor culturale a acestora. Caracterul mai greu accesibil al regiunii şi disponibilităţile spirituale ale locuitorilor au făcut din această zonă un pol de atracţie pentru formele radicale ale islamului şi pentru disidenţa şiită. Aici şi-a avut originile şi mişcarea care a condus la detronarea Omeyazilor şi înlocuirea acestora cu dinastia mai tolerantă a califilor Abbasizi, regim care a însemnat renunţarea parţială la centralizare în favoarea unui anume pluralism de putere.Chiar dacă dinastiile iraniene au continuat să guverneze la Urghenci, istoria Asiei Centrale începe să fie tot mai consonantă cu evoluţiile Iranului propriu-zis, de acum parte a Califatului şi în tot mai mare măsură de situaţia din proximităţile sale nord-estice, zona de origine a triburilor turcicesau oguze. Acestea din urmă sunt menţionate de cronicarii bizantini ca având un rol în combinaţiile politice la care făceau apel diplomaţii imperiali, iar auxiliarii turci sunt prezenţi în rândurile armatelor dinaştilor iranieni. Din rândurile lor şi-a început cariera dinastia care avea să creeze prima stăpânire considerată de istorici primul stat al turcilor, aşa-numitul Imperiu Ghaznevid. Avându-şi centrul la Urghenci, acesta şi-a extins autoritatea printr-o serie de campanii de succes în Iran şi în nordul Indiei. Opera politică a şahului Mahmud şi a succesorilor săi imediaţinu a fost una durabilă, căzând victimă atacurilor turcilor selgiucizi, inamicii redutabili ai Bizanţului şi ai cruciaţilor, Chorezmul s-a refăcut sub autoritatea altei dinastii turcice, care a consolidat un nou centru de putere între China şi lumea islamică. Această relativă instabilitate, comparabilă cu tranziţia de la lumea romană la regatele barbare pe care o cunoscuse Occidentul cu câteva secole înainte, marca pentru istoria Iranului şi a Asiei Centrale începutul uneietape istorice în care dinastiile războinice de origine turcică vor deţine puterea politică graţie colaborării cu birocraţia şi intelectualitatea iraniană, sinteză aflată sub auspiciile religiei comune. Corolarul economic al succesului acestor fundaţii politice este dat de prosperitatea adusă de controlul drumului mătăsii, devenit extrem de important pentru relaţiile de schimb, după renunţarea parţială la rutele maritime ce legau porturile arabe de China. Aceeaşi relaţie complexă între lumea sedentară şi comunităţile nomade se regăseşte şi la frontierele răsăritene ale Asiei Centrale, în stepele semideşertice ale Mongoliei şi Manciuriei. Chiar dacă evenimentele politice ale începuturilor Evului Mediu sunt mai puţin conectate cu realităţile europene, tentativele de preluare ostilă a legitimităţii puterii şi a resurselor în beneficiul clanurilor turco-mongole sunt recognoscibile şi aici. Deşi dinastia Tang a asigurat menţinerea Regatului Mijlociu în postura de primă putere a Extremului Orient, suveranii săi au continuat să fie dependenţi din punct de vedere militar de suportul triburilor din nord. Aprofundarea contactelor cu aceştia a deschis posibilitatea concretizării unor proiecte politice în rândul elitelor acestora din urmă, iar expresia lor cea mai cunoscută este aşa-numita rebeliune an-shi, tentativa unui leader tătar de a uzurpa puterea imperială, profitând de tensiunile interne şi de depresiunea economică. Eşecul acestei insolite iniţiative nu a însemnat revirimentul politic al Chinei, pentru care revoltele ţărăneşti din sud şi presiunile triburilor turcice uigure şi ale jurkenilor din nor din nord şi nord-vest vor sfârşi prin a destructura unitatea internă a statului şi a-l transforma într-o ţintă pentru alte ambiţii născute în lumea stepelor.
Ginghiz-Han şi asaltul asupra lumii vechi
Cele câteva decenii care corespund seriei de campanii militare victorioase la capătul cărora confederaţia triburilor mongole din nord-estul Asiei, unite sub autoritatea geniului militar şi politic al lui Temugin a creat cel mai extins stat din istorie, încorporând China, Chorezmul şi Orientul Apropiat, Caucazul şi arealurile de stepă din Siberia la culoarul dintre Carpaţi şi Dunăre, reprezintă fără îndoială momentul de maximă vizibilitate pentru istoria Asiei Centrale. Dincolo de caracterul antinomic al percepţiilor contemporanilor şi posterităţii istoriografice asupra personalităţii celui care s-a identificat cu această răsturnare de situaţie, puţini sunt aceia care îi neagă marelui han al mongolilor capacităţile politice şi talentul administrativ. Pentru cei direct afectaţi de acţiunile sale au primat evident calităţile sale militare şi caracterul distructiv al raidurilor cavaleriei mongole, rămasă pentru o perioadă lungă prima forţă militară a lumii medievale. Din perspectiva istereotipiilor cu care a operat imaginarul colectiv al relaţiilor est-vest, eroul stepelor este cuceritorul oriental prin excelenţă, aflat în fruntea unor forţe animate de ideea distrugerii civilizaţiilor stabile şi a anihilării identităţii politice şi spirituale a acestora. Trecerea timpului şi un examen mai riguros al surselor, de la cunoscuta Istorie Secretă a Mongolilor la însemnările unor emisari papali sau cronicile iraniene, asigură o lectură mai predispusă la nuanţe asupra unei realităţi ce se sustrage aprecierilor maniheiste. Expansiunea mongolă este considerată astfel un moment de graţie pentru lumea stepelor, favorizat de slăbiciunea statelor vecine, minate de conflicte dinastice şi de mişcări secesioniste, cele mai des-invocate exemple sunt cel al Chinei şi Rusiei Kievene. În ceea ce priveşte impactul mongol asupra Europei medievale, incapacitatea acesteia din urmă de a opune o rezistenţă notabilă marii invazii din 1241-1242 este pusă pe seama cunoaşterii insuficiente a Extremului Orient, chiar în mediile instruite din ambianţa Sfântului Scaun. Într-adevăr, maniera în care oamenii politici occidentali au utilizat informaţiile cu privire la noua forţă în curs de afirmare în Orient este prima dintr-o serie de erori care au grevat asupra eventualelor parteneriate cu structuri politice aflate înafara grilei de valori occidentale. La începutul secolului al XII-lea, lumea creştină captivată de ideea de cruciadă dar lipsită de mijloace de a se opune cu succes progreselor musulmane în Ţara Sfântă, a creat şi difuzat pe scară largă imaginea Ţării Preotului Ioan, un regat teocratic condus de un leader creştin, ale cărui forţe urmau să-i asiste pe cruciaţi în distrugerea inamicului islamic. Succesele lui Ginghiz-Han repurtate împotriva Chorezmului şi în stepele Volgăi au fost văzute ca o confirmare a mitului preotului Ioan, bazat şi acesta pe un adevăr parţial, prezenţa unor comunităţi de creştini nestorieni în Mongolia şi în nordul Chinei. De cealaltă parte, inamicii îi recunosc conducătorului mongol superioritatea incontestabilă în utilizarea informaţiei şi caracterul minuţios al efortului său organizatoric. Conduita sa politică dovedeşte o bună cunoaştere a adversarului, atât a potenţialului său militar şi a vulnerabilităţilor interne, dar şi a valorilor etice cu care acesta opera, fapt unic pentru exponentul unei lumi considerate barbare, el însuşi probabil iliterat. Chiar dacă acţiunea militară a ocupat cea mai mare parte a domniei sale, războiul a fost ultima soluţie la care s-a recurs de către marele han, iar argumentul economic a cântărit mult mai mult în decizia politică decât am fi tentaţi să acceptăm. Campaniile împotriva Chorezmului au fost în ultimă instanţă un răspuns la tratamentul brutal aplicat negustorilor de sub autoritatea hanului din partea supuşilor şahului de la Urghenci. Distrugerea vechilor centre comerciale ale acestuia a fost urmată de ridicarea Samarkandului, oraş care îşi începe acum spectaculoasa carieră care îl va aduce la poziţia de prima metropolă a Asiei Centrale. Cucerirea Chinei, desăvârşită de succesorii săi, este considerată azi de unii istorici ca un fapt progresist, în sensul restaurării unităţii acesteia şi începutul unei epoci de progrese economice şi culturale. Viziunea ambivalentă guvernează şi imaginea asupra expansiunii mongole în lumea rusă. Chiar dacă pierderile umane şi materiale au fost considerabile, iar înfrângerea suferită la Kalka a reprezentat o traumă pentru specificul identitar al ruşilor, pacificarea regiunii şi rigoarea administratorilor mongoli a creat premisele restabilirii unităţii ruse şi ale fundamentelor puterii moscovite. Aceleaşi aprecieri mai curând pozitive sunt recognoscibile şi la nivelul scrisului istoric românesc, care plasează întemeierea Ţării Româneşti în teritoriile aflate sub jurisdicţia nominală a hanului tătar. Pentru lumea musulmană, impactul mongol a fost mai puţin fast din punct de vedere politic, expediţiile succesorilor lui Ginghiz-Han în Mesopotamia şi Asia Mică destructurând puterea turcilor selgiucizi şi provocând migrarea unor triburi turceşti spre frontierele bizantine. Din această mişcare amplă de populaţie s-a născut Ilchanatul iranian, condus de dinaşti mongoli care au asimilat în decurs de câteva generaţii specificul civilizaţiei şi spiritualităţii iraniene, dar şi micul emirat al lui Osman, nucleul viitorului Imperiu Otoman, atât de implicat în evoluţia istorică a Europei. Parcursul istoric al cuceritorului mongol nu a fost însă unul meteoric, iar acest fapt este ilustrat nu doar de viabilitatea structurilor politice pe care generaţia sa şi cele următoare le-au creat, dar mai ales prin persistenţa faptelor sale în mentalul locuitorilor Asiei Centrale, pentru care descendenţa reală sau asumată din Ghinghiz-Han era o condiţie sine qua non pentru orice pretenţie politică.