caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Cum a fost posibil Ceaușescu? Povestea Marii Amăgiri Naționale

de (18-7-2010)

Am vazut ieri filmul lui Andrei Ujica “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”.  Trei ore in care am stat cu ochii tinta la ecranul computerului. Trei ore de revenire intr-un trecut plin de amintiri, nelinisti, sperante, de la acele scene din martie 1965, sumbre ca si domnia celui care murise la nici 64 de ani, primul secretar al CC al PMR, presedintele Consiliului de Stat, Gh. Gheorghiu-Dej, la clipa finala, cand Ceausescu se adreseaza sfidator si dispretuitor acuzatorilor sai, in decembrie 1989: “Voi raspunde doar in fata Marii Adunari Nationale!”  Mi-am amintit, vazand acele secvente din 1965, de Ghita Gheorghiu, fiul Licai (este acolo, alaturi de mama sa, de surorile sale Sanda si Mandra, luindu-si ultimul ramas bun de la bunicul care il adoptase).  Tatal lor real fusese Marcel Popescu, fost aghiotant al lui Bodnaras, ministru al comertului exterior, debarcat in momentul in care Lica a decis sa divorteze.  Pana in 1965, nu si-a putut vedea copiii, locul de parinte fiind rezervat bunicului si celui de-al doilea sot, inginerul Gh. Radoi (propulsat din director la “Steagul Rosu” din Brasov in functiile de ministru al industriei constructiilor de masini si vicepresedinte al Consiliului de Ministri).  Am vorbit mult cu Ghita prin 1974-1975 despre Dej, Luca, Ana Pauker, Miron Constantinescu, Ceausescu.  Avea propriile sale framantari, mai ales legate de asasinarea lui Patrascanu, intelesese multe lucruri.  In casa de pe strada Atena (pe atunci Aleea Zoe) unde se mutasera din vilele de la lac, imediat dupa moartea lui Dej, locuieste acum ambasadorul Olandei.  Iata-l pe Nicu Ceausescu, probabil in 1966, pe post de inainte-mergator intr-o excursie in munti impreuna cu parintii sai. Eram coleg de clasa cu Ghita si Nicu, eram nascuti in 1951. Ghita fusese de la nastere favoritul numarului 1 din partid.  Nicu, ca si fratii sai, Valentin si Zoia, abia incepea sa simta ce inseamna accesul la puterea absoluta, de nimic ingradita a liderului maxim.  Ca membru al Biroului Politic si secretar al CC al PMR, Nicolae Ceausescu fusese un instrument obedient al ordinelor lui Dej.  Participase din plin la construirea cultului acestuia, o adulase si el pe Lica Gheorghiu ca vedeta de film experta in, spre a relua formularea lui Mihnea Gheorghiu, “joc interiorizat”.  In anii 70, Lica suferea de obezitate, era depresiva si nu mai iesea practic din casa. Ghita a fost casatorit cu Alina Popescu, campioana la tetratlon, fiica unui fotbalist celebru, devenit la un moment dat presedintele Federatiei Romane de Fotbal. Dupa meciul cu Elvetia, cred ca in 1967, cand Romania a pierdut umilitor (7 la 0), tatal Alinei a fost zburat din acea functie.  Ulterior, am aflat ca Ghita si Alina s-au despartit.  Daca nu ma inseala memoria, sora Alinei, Simona, a fost casatorita cu o alta vedeta fotbalistica, Sandu Boc.  Intre timp, s-au dus si Ghita, si Nicu, si bunul lor prieten Zazone (Radu Ioanid, ani de zile operator la televiziune).   S-a dus si Florin Cleper, a murit primul dintre noi, era arhitect in Israel, a pierit in timpul unei campanii in Liban.  Era cel cu care Nicu discuta despre imparatii romani si despre Napoleon.

Exact acum 45 de ani, pe 19 iulie 1965, de deschidea Congresul al IX-lea al PCR (scena apare in film).  Erau prezenti la Bucuresti Leonid Brejnev, Deng Xiao-ping, Todor Jivkov, Walter Ulbricht.  Venise si Dipa Nusantara Aidit, presedintele PC din Indonezia. Peste doar trei luni avea loc tentativa de lovitura de stat organizata de ofiterii pro-maoisti legati de partidul comunist, urma o represiune de o duritate cumplita.  Aidit pierea si el, alaturi de alte sute de mii, ori poate un milion de indonezieni.  Un film celebru cu Mel Gibson si Sigourney Weaver are ca tema acel year of living dangerously.  Istoria comunismului romanesc intra intr-o noua era: PMR se reboteza PCR, peste cateva luni RPR devenea Republica Socialista Romania.  Desi era lider de partid, nu (inca) si de stat, discursul despre noua Constitutie il tinea in august 1965, asemeni lui Stalin in 1936, Nicolae Ceausescu, afirmandu-se astfel fara echivoc ca veritabil detinator al puterii.  Juca insa cu abilitate cartea reaspectului pentru colegii de “conducere colectiva”.  Se ferea sa-i antagonizeze, acumula meticulos puterea si gloria.  Elena, cercetatoare si secretara de particd la ICECHIM,  isi petrecea concediul, in vara anului 1965, impreuna cu Marta Draghici, la Karlovy Vary.  Lui Alexandru Draghici (eliberat, dupa 13 ani, din functia de Ministru al Afacerilor Interne, deci de sef al Securitatii, “promovat” secretar al CC, membru al Comitetului Executiv si al Prezidiului Permanent) i se construia o resedinta somptuoasa langa aceea, in curs de finisare, a familiei Ceausescu (in acele luni locuiau in hotelul special de partid de pe strada Tolstoi).  Imi spunea Nicu pe atunci ca maxima favorita a tatalui sau este “Sa-i tai mitei coada si sa o lasi sa creada ca este mita”.  Pe culmile dialecticii, indeed.

Filmul lui Andrei Ujica este formidabil deopotriva artistic si politic. Estetic, pentru ca reuseste sa reconstituie mecanismele dictaturii fara a recurge la un narator omniscient, posesor prezumtiv a ceea ce se cheama imaginara stiinta a determinismului retrospectiv. Se deconstruieste ceea ce sociologul Daniel Chirot numeste tirania certitudinii ori, spre a relua formula doar aparent  ironica a lui Ken Jowitt, ”socialismul intr-o singura familie”.  Nu avem cum sti, in martie 1965, pe baza documentarelor oficiale ori neoficiale, incotro va merge noul lider. Viitorul este incert.  Totul parea posibil, macat in aparenta. Ori mai exact spus, totul minus democratia.  O relaxare a vechilor metode teroriste, o reabilitare a unora dintre victimele stalinismului autohton, o continuare a liniei echidistante in polemica dintre Moscova si Beijing, o apropiere de Occident pe linia Declaratiei din aprilie 1964, toate acestea erau ipoteze plauzibile. O renuntare la monopolul puterii si incurajarea unui pluralism real nu erau insa opttiuni credibile in lumea lui Ceausescu. Politic, filmul lui Ujica este o autopsie a dictaturii comuniste exercitata de cel pe care Fernando Arrabal l-a numit candvale tyrraneau grotesque de Roumanie (intr-o scrisoare deschisa catre liderul PC Spaniol Santiago Carrillo, unul dintre sustinatorii principali ai lui Ceausescu in miscarea comunista mondiala). De la momentele de grandilocvente promisiuni liberalizante din perioada 1965-1968 si pana la noua glaciatiune de dupa 1971, catalizata, dar nu cauzata, de fascinatia pentru Revolutia Culturala din China si comunismul sovin si autarhic ( juche) al lui Kim Il-sung, filmul surprinde povestea unei mari amagiri nationale.

O amagire in care manechinul suprem, secretarul general, “eroul intre eroi”, campionul “marxismului creator”  si sotia sa (la inceput o umbra firava, apoi tot mai agresiva, o Messalina cu pretentii de Newton), erau inconjurati de o curte de paiate, mai putin demni decat soldatii de plumb ai copilariei noastre.  Intre acestia, diversii ilegalisti care, de la Leonte Rautu, Gheorghe Stoica si Alexandru Sencovici la Ion Popescu-Puturi,  Ghizela Vass si George Macovescu, Miron Constantinescu si Valter Roman, i-au cantat osanale celui despre care stiau prea bine ca nu fusese decat un militant fanatic al UTC-ului clandestin, nicidecum liderul unei fictive miscari antifasciste nationale. Vedem scena de la Congresul al XII-lea din 1979 cand, incercand sa mai spele ceva din rusinea unui partid vinovat de atatea crime, batranul bolsevic Constantin Parvulescu si-a ridicat vocea impotriva realelegerii (predeterominate prin tehnici plebiscitare) lui Nicolae Ceausescu ca secretar general. Intai amutita, apoi isterizata, sala a reactionat in conformitate cu disciplina de partid, acea funesta disciplina pe care insusi Parvulesco o promovase candva ca presedinte al sinistrei Comisii a Controlului de Partid.  Nu mai vorbesc de baronii lui Dej care au participat cu ardoare la ritualurile glorificarii lui Ceausescu. Ii vedem in film pe Maurer si pe Chivu Stoica, pe Barladeanu, pe Apostol si pe Draghici.  Fiecare eliminat, emasculat, dupa ce-si facuse datoria de soldat fidel al sectei leniniste.  Fara ei catastrofa ar fi fost mai putin devastatoare, chiar daca delirul tinea de esenta sistemului totalitar.  Iata-l pe Emil Bodnaras propunandu-l pe Ceausescu ca prim presedinte al Republcii Socialiste Romania. Iata-l pe slugarnicul colaborationist ex-social democrat Stefan Voitec, presdintele “MAN”,  inmanandu-i insemnele functiei, inclusiv faimosul sceptru prezidential, prilejul pentru o telegrama de felicitare trimisa de Salvador Dali…

Nu-mi iese din memorie chipul lui Gogu Radulescu la o petrecere de la Snagov (era probabil in mai 1965), aerele de jovialitate udata de alcool (Petru Dumitriu il portretizeaza fara crutare in Incognito, citez din memorie, “cu nasul sau fie de boxeur, fie de eredo-sifilitic”).  Acelasi Gogu Radulescu, ramas pana la capat alaturi de tragicomicul dictator, stand inmarmurit, cu un chip flasc de zeitate asiatica langa un Ceausescu decrepit in momentul citirii ultimei proclamatii” catre fantasmatul popor.  Acceptand fara murmur sangeroasele represalii.  Tot astfel, este emblematica scena cand toti lacheii, toti sicofantii din mafia de la varf pronunta (citim pe buzele lor, scena nu are sunet) cuvantul ce exprima deplina lor capitulare, intreaga lor lasitate servila: “Jur”. Jura si Mizil, si Trofin, si Dascalescu, si Verdet, si Stefan Andrei, si Rautu, si Burtica, si Janos Fazekas, si Lina Ciobanu, si Virgil Cazacu, si Popescu-Dumnezeu, si Ion Dinca, si Ion Ionita. Jurau pasionat, ca niste pionieri exaltati,  Manea Manescu si Emil Bobu.  Va fi jurat si Ion Iliescu…

Personajele acestui film sunt toti cei care au ridicat statuie unui individ in fond minabil, de o mare viclenie si de o la fel de vasta incultura. Iata-l pe Charles de Gaulle citandu-l la Bucuresti pe Eminescu, in primavara anului 1968, in plina revolta studenteasca pariziana, fara sa realizeze ce cutie a Pandorei deschide de fapt: “Vrem statul national, nu cel cosmopolit”.  Ce muzica divina pentru urechile national-stalinistilor din Romania…Iata-l pe Ceausescu la Praga, cu doua saptamani inaintea invaziei trupelor Tratatului de la Varsovia. O conferinta de preza electirzanta, cu mult fum de tigara si intrebari incomode. La Praga fusese abolita cenzura, exista libertatea presei, se configura un sistem politic pluralist, renascuse societatea civila. Un miting al prieteniei cu muncitori surazatori asezati dupa voie, fara agitatori si sloganuri stupide. Alexander Dubcek oprindu-i pe cei care voiau sa scandeze lozinci.  Ceausescu cumva derutat, nepricepand cum se poate asa ceva, o adunare spontana, dar gata totusi sa-i sustina pe comunistii reformatori.  Nu pentru ca le-ar fi impartasit scopurile, ci pentru ca nu putea suporta ideea ca vreo forta straina sa se amestece in propiiile sale afaceri (politice, economice etc)  Nu cred ca exista sintagma mai frecvent repetata de Ceausescu decat “neamestecul in treburile interne”.  Cu acest gen de retorica a reusit sa hipnotizeze nu doar Vestul, ci si pe atatia dintre intelctualii romani.  Dictatura lui Ceausescu, o vedem limpede in filmul lui Ujica, a avut o perioada cand s-a bazat pe un anumit consens etnocentric, pe un efemer, dar real entuziasm popular si pe complicitati in masa.  Ideologia era una a revenrii la simbolurile primordiale si primordialiste: vizite de lucru in care Ceausescu, Maurer si Chivu Stoica strangeau mainile cu Decebal si Mihai Viteazul.  Era evident vorba de spectacole cu implicatii simbolice incontestabile, o dramaturgie ce nu se temea de ridicol.  Cu cat mai enorme fabricatiile pseudo-istorice, cu atat mai fericit parea beneficiarul lor.  In aceasta privinta nu se deosebea de alti sultani ai marxismului balcanic: Todor Jivkov sau Enver Hoxha.  Este amuzant ca peste doua decenii, acelasi Ceausescu, exasperat de reformele lui Gorbaciov va nega rolul simbolurilor in politica: “Simbolismul o fi bun in arta, in economie si politica nu face doi bani”. Si totusi se obstineaza sa organizeze potemkiniade, se agata cu disperare de proiectul megaloman al Casei Poporului, mega-sarcofag menit sa eternizeze “simbolul comunismului triumfator”.  Bucurestiul devenit Paranopolis ori Ceaushima.  Romancierul Alexandru Ivasiuc capta intreaga degringolada in aceste cuvinte: “Suntem 22 de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”.  Dar era vorba de dementa sistemica pe care Ceausescu a exploatat-o si a exacerbat-o in functie de propriile apetituri narcisiste.  Elena Ceausescu obisnuia sa spuna despre Conducator: “Un asmenea om se naste o dta la 500 de ani”.  De ce nu la o mie?  Stalinismul lui Ceausescu a dus la paroxism ceea ce istoricul american Robert C. Tucker, biograful lui Stalin, numeste filosofia transformismului permanent.  Nimic nu avea voie sa ramana neschimbat. De la cursul Dunarii la conditia umana insasi.  Priviti in film cum se uita Ceausescu la Mao, precum ucenicul la invatatorul omniscient.  Ca si Mao, Ceausescu visa o radicala ruptura cu lumea veche, oricare ar fi fost pretul pentru aceasta cataclismica cezura.  Saltul in imperiul libertatii…

In februarie 1983, am transmis la Radio Europa Libera serialul “Nicu Ceausescu si ascensiunea socialismului dinastic in Romania”. In 1985, am publicat in revista Problems of Communism un studiu intitulat “Ceausescu’s Socialsim”. In 1986, in trimestrialul ORBIS (apare si acum la Philadelphia sub egida lui Foreign Policy Research Institute) am scris un alt studiu cu titlul “Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Communism in Romania” (este inclus in traducerea lui Bogdan Cristian Iacob in editia a II-a a cartii mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2008). Gratie revelatiilor generalului Ion Mihai Pacepa, mitul lui Ceausescu a primit, in anii 80, o mortala lovitura.  Exista lucrari remarcabile pe tema vietii si mortii lui Ceausescu (Mary Ellen Fischer, Pavel Campeanu, Edward Behr, Catherine Durandin, spre a numi cateva contributii).  Dupa parerea mea, filmul lui Andrei Ujica este cea mai completa si patrunzatoare investigatie efectuata asupra universului mental al celui care a condus Romania intre 1965 si 1989.  Este intr-adevar autobiografia lui Nicolae Ceausescu. Este ceea ce ar fi spus el daca ar fi ajuns sa vorbeasca in fata Marii Adunari Nationale: cat de curajos a fost, cat de intelept, cat de clarvazator. Cum a fost tradat de felonii din garda pretoriana, huliganii, banditii si spionii aflati in slujba agenturilor inamice.  Cum a luptat “fara precupetire” si “a facut totul” pentru cauza socialismului si comunismului.  Verdictul istoriei nu ar fi fost insa diferit de cel al revolutionarilor din decembrie 1989: marea amagire se destramase jalnic, ramanea in urma un personaj descarnat, un mosneag senil, sanguinar si monoman, incremenit in mirajul unei apocrife predestinari.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.97.221