ACUM.TV

Recentul incident în care trupe de comando israeliene au oprit accesul în Gaza a unei flotile internaționale plecate din Turcia cu intenții declarat umanitare a coborât și mai mult temperatura relațiilor dintre Ankara și Ierusalim.

Această relație este crucială, nu numai pentru Israel, dar și pentru Statele Unite și într-un fel pentru întregul Occident. Președintele Abdullah Gul a spus că relația Turcia – Israel nu va mai fi niciodată la fel ca urmare a incidentului din Mediterană. Deja anul trecut, la reuniunea internațională de la Davos, premierul Reccep Tayyip Erdogan a ieșit din aceeași sală în care era și președintele Israelului, Shimon Peres, în semn de protest față de acțiunea militară din Gaza a armatei israeliene de la sfârșitul lui 2008.

Mai recent, umilirea în public a ambasadorului Turciei de în Israel de către ministrul adjunct de externe, Danny Ayalon, a provocat un incident diplomatic grav și l-a forțat pe președintele Peres să ceară scuze autorităților de la Ankara.

Turcia este singurul stat musulman cu care Israelul avea relații oarecum normale, căci relațiile cu Egiptul sau Iordania nu pot fi calificate altfel decât “pace rece”. Cooperarea militară dintre cele două țări, cu asistență din partea Statelor Unite a fost practic oprită, iar Ankara a început să joace un rol mult mai activ în diplomația Orientului Apropiat, inclusiv în tentativa de a scoate Siria și Iranul din izolare.

Cuplată cu recâștigarea influenței în statele central-asiatice turcofone, precum Uzbekistan, Azerbaidjan sau Kîrgîstan, reorientarea către est a politicii externe turcești este vizibilă.

Această reorientare a devenit o realitate mai ales după câștigarea puterii în 2002 de către Partidul Dreptății și Dezvoltării (AKP) de orientare islamist-moderată. Teoreticianul acestei noi orientări este actualul ministru de externe, Ahmet Davutoglu, care într-o lucrare din 2001 “Profunzime strategime” acredita termenul “neo-otomanism” pentru o nouă direcție a politicii externe a Ankarei, deși el a respins în mai multe rânduri că ar fi părintele neo-otomanismului.

Termenul face evident referire la Imperiul Otoman, dar fără o revenire la imperialism sau o refacere a Califatului – centrul spiritual al lumii musulmane, abolit de Mustafa Kemal Ataturk în 1924. Această politică preconizează o influență sporită a Turciei în lumea musulmană, mai ales prin mijloace “soft” – diplomație, cultură, educație.

Kemaliștii, urmașii curentului de gândire care a inventat statul turc modern și o națiune care nu exista înaintea secolului XX sunt critici la adresa acestei tendințe, pe care o văd ca o alunecare înapoi în anti-laicism și chiar extremism musulman. În plus kemaliștii califică drept un Janus – cu două fețe – această orientare ambiguă atât către est cât și către vest a Turciei.

Turcia a fost în ultimii 60 de ani un aliat de nădejde al Occidentului, singurul stat musulman membru NATO și de lungă durată candidat la aderarea în Uniunea Europeană. Dar reticențele din Europa, mai ales în Franța și Germania, de a accepta Turcia în UE au alimentat dorința de reorientare neo-otomană a Turciei.

Acest recent incident din relația cu Israelul adâncește și mai mult falia care începe să se caște între Ankara și aliații occidentali. Iar în cancelariile occidentale sporește îngrijorarea că această oază de stabilitate (relativă) de la porțile Europei ar putea aluneca într-o poziție de ostilitate care aduce aminte de istoria de acum 500 de ani.

Acest articol a fost publicat duminică, 6 iunie 2010 la rubrica Extern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.