Era inca dimineata cand am aterizat la Cancun, sau cel putin, ce mai ramasese din ea. Soarele stralucea neobisnuit pentru noi, cei din Canada, obisnuiti cu ierni lungi ce fura aproape in totalitate si spatiul primaverii. Foarte bine, ne aflam aici sa trisam iarna toronteza cu cateva zile exotice si fierbinti…Si ce bine incepea deja sa ne faca sa ne simtim aceasta trisare!
Aeroportul, destul de curatel, era pustiu pana a fi noi descarcati din avion. Functionarii mexicani de la ghiseuri, nu foarte politicosi, de altfel, luptau cu cele cateva cuvinte englezesti pe care le stiau si care cu siguranta ii si adusesera in posturile acelea. Caci si acest aeroport si statiunile din preajma Cancún-ului au luat nastere numai spre a sustine turismul, probabil singura industrie infloritoare din aceasta parte de Mexic. Invarteai cateva cuvinte “inglés-esti”, muy bien! erai deja in business! Ca si ghidul nostru, Miguel, un smecheras tanar, ce ne-a insotit in autocar de la aeroport pana la hotel. Pana la autocar, insa, era o aventura sa ajungi, trebuia sa te tii cu putere de bagaje si sa nu le cedezi nervos nativilor ce ti se incurcau printre picioare incercand sa ti le smulga din mana. Contra cost, desigur.
Berea in autocar, tinuta intr-un container la gheata, costa $2.00 americani sticla. Barbatii toti s-au repezit sa-si racoreasca gatlejul, cand, smecherasul ce insotea trupa nostra de turisti scuipa scalcit dar cu incredere in microfon: “S-a produs o greseala, doamnelor si domnilor! Soferul Fernando a dat din neatentie unuia dintre voi rest o hartie de $20.00 in loc de $1.00. El n-are bani, doamnelor si domnilor – tonul devenea suav si plin de compasiune – pentru Fernando, $20.00 inseamna tare mult! Va rog sa returnati banii soferului nostru aici, – vocea urca laudativ – care face o treaba foarte buna spre a va depune pe toti in siguranta la hotelurile voastre! Aplauze pentru Fernando!!!”
Mexicanii cu care am luat noi contact aveau toti un simt al grandiosului si le lipsea complet cel al ridicolului. Pentru ei, faptul ca Fernando isi facea meseria pentru care era platit si conducea cei 60 km distanta de la aeroport pana la Playa Del Carmen, statiunea noastra turistica, fara a ne izbi de alte masini sau copaci de pe marginea drumului, insemna un lucru demn de lauda, pentru care trebuia sa se aleaga cu ceva ciubuc, caci “da-i naibii de turisti, astia au bani!” Cam asta este filozofia lor, de care ne-am lovit, nu fara neplacere, de-a lungul sederii nostre in Mexic. Ufff, ce sa-i faci, soarele si palmierii tineau insa balanta cu succes, spre a da vacantei noastre un gust placut si nu unul amar.
In autocar s-a lasat o tacere adanca, fiecare turist gandind pesemne cu sinceritate si oarecum speriat ca nu care cumva sa fie el acela care l-a nenorocit pe bietul Fernando si numeroasa lui familie, dupa cum puteai, bineinteles, presupune. Noi am pufnit in ras, caci fiind rulati oarecum cu lucrurile acestea, am intuit pe data ca cei doi tinteau la o colecta spre a se alege cu $20.00 la sfarsitul calatoriei. Dar pentru ca nimeni nu a reactionat, Miguel al nostru a inghitit in sec si a tacut pentru un timp, revenindu-si insa in forta la sosirea noastra la hotel unde ne-a anuntat plin de importanta ca “bacsisurile si contributiile sunt foarte apreciate”.
Drumul pana la hotel a fost destul de lipsit de exotic. Adica, vegetatia de pe marginea drumului n-avea nimic special, de “tarile calde”. In schimb, panouri imense – reclame la tigari – se derulau destul de frecvent, si aceasta priveliste, trebuie sa recunosc, avea ceva exotic in ea… Caci in Canada noi am fost obisnuiti cu campanii impotriva tutunului, reclamele la tigari fiind de neconceput in America de Nord.
Locuitorii acestei regiuni mexicane seamana toti intre ei. Scunzi, negriciosi, aducand a nativi indieni. Sunt, de fapt, mayasi, sau, ma rog, urmasii lor. Ii poti vedea pe marginea drumului umbland in slapi de plastic, calare pe o bicicleta, sau in cate o masina hodorogita. In ceea ce priveste atitudinea lor fata de strainii care le viziteaza tara se impart in trei categorii. Celor din prima categorie nu le plac deloc turistii si nici nu se obosesc sa le arate o fata politicoasa. In a doua intra cei care lucreaza la hoteluri si care sunt cu adevarat prietenosi, incearca s-o rupa pe englezeste dar mai ales sa-i invete pe turisti cateva cuvinte spaniole, ceea ce le provoaca o adevarata placere. S-au obisnuit cu ei si in plus, afacerea asta le pune paine pe masa, ceea ce ii face sa fie foarte recunoscatori. Si in sfarsit, o a treia, de comercianti, care, o data ce ai intrat in magazinele lor, se tin nedezlipit de coada ta incercand sa te convinga sa cumperi ceva, cu o politete fortata. Daca iesi cu mana goala, se schimba deodata si iti arunca priviri nemultumite si pline de repros, de-ti vine s-o iei la fuga cat mai repede.
O data autocarul ajuns in Playa del Carmen, peisajul s-a schimbat in intregime. Palmieri, tufe de flori colorate, hoteluri impunatoare si luxoase, locuinte mexicane vopsite in culori pastel (numite aici haciende), unele cu cate un bodyguard priponit in pozitie de drepti la intrare, si tinand plin de importanta in mana un walkie-talkie. E evident ca trebuie sa fii mare grangure sa ai asa palat in Playa Del Carmen, la care si noi, turistii, ne uitam cu jind.
Hotelul nostru era mai degraba un complex, o asezare plina de culoare, verdeata, flori si oameni veseli. Avea doua restaurante mari. Unul in aer liber, acoperit, langa piscina, altul aducand a sala de ospete, cu tavan foarte inalt, se deschidea din holul hotelului, langa receptie. Trei baruri, unde bautura curgea continuu si mai ales, pe gratis, o gradina de spectacole, cu zeci de mese, scena mare unde seara de seara se produceau artisti locali. Oh, si discoteca “La Piñata”, unde lumea se retragea dupa ora 11:00 PM, cand se incheia spectacolul in gradina. O incapere intunecoasa, cu pereti imbracati in oglinzi si catifea neagra, imbacsita de fum de tigara. Un ring de dans micut unde se produceau amuzant si induiosator in special oameni de varsta a doua si a treia, scapati de cotidian si dezlantuiti aici asa cum probabil, au tanjit de ani in sir sa o faca…Dar servicii pretentioase, cresterea copiilor, confruntati la randul lor cu propriile probleme de a-si gasi drumul in viata, obligatii financiare au fost mereu in drum. Acum, eliberati de toate acestea, cu suflete inca tinere, trageau la masea, dansau si se bucurau de viata cum n-o mai facusera de la 16 ani. Imaginea cea mai plastica ar incape in cuvintele: “isi aruncasera deoparte carjele si se pusesera pe topait”. Era un spectacol pe care noi il contemplam cateva minute pe seara doar de pe margine, langa un pahar de bere sau piña colada. Muzica era veche si proasta, cu greu dansanta. Cei care dansau, insa, probabil ca nici nu o auzeau, dansau pe o alta muzica, imaginara, venita din interiorul lor, si care se numea dor de tinerete.
Holul hotelului aducea a palat oriental. Tavan cu bolta inalta, pardoseala de marmura, vaze uriase de flori, statuete, o fantana arteziana in mijloc, inconjurata de canapele adanci. N-avea usi, era ca un pasaj de trecere spre complexul de vile de un etaj, vopsite in galben, albastru, roz, violet si verde, presarate in incinta complexului, ce era de fapt un parc cu multe alei, palmieri si flori. Si care n-avea nimic intim, toata asezarea fiind o constructie in stil mare, facuta spre a acomoda sute de turisti. In restaurante puteai alege zeci de feluri de mancare, cu un display incantator, plin de imaginatie. Statuete de branza, castele de fructe, gradini de salate…
Si totusi, acestei combinatii ii lipsea acel ceva inefabil, de suflet, care ne-a incantat atat de mult in Cuba. Ne-am adus aminte de muzicantii batrani ce ne cantau la apus de soare la masa cantece sud-americane, vechi si nostalgice, cu voci tanguitoare, de trubaduri din popor…Serile de dans, cu muzica traditionala, ce n-avea nevoie sa copieze ritmurile galagioase ale lumii vestice. Caci farmecul ei, legat de natura, incoltit si crescut in pamantul acela si sedimentat in locuitorii lui ramasese acelasi pe care il stiau de-acum copiii, parintii si bunicii lor. Aceleasi ritmuri, asemanatoare leganarii palmierilor in briza vantului…
Mexicul insa, are o alta definitie. Veselie si distractie in stil mare, galagios, ce coplesesc de bucurie si relaxare simturile si mai putin spiritul. Dar cui ii mai pasa de spirit, intr-o nebunie de soare, palmieri si ocean, bautura, mancare si nopti dormite pe jumatate!
O multime de germani misunau prin statiune, apoi urmau canadienii ca numar, argentinienii, spaniolii si italienii. Pe europeni ii recunosteai usor: pe barbati dupa slipurile decoltate, pe unele dintre femei dupa lipsa sutienului. Si pe deasupra, in timp ce canadienii nu stiau cum sa se mai unga cu fel de fel de creme impotriva efectului nociv al soarelui, asa cum se striga la televizor pe toate canalele americane, europenii venisera dotati cu solutii speciale care facilitau bronzatul. Rezultatul era ca ei aratau frumosi, supli si negri, in timp ce canadienii erau albiori sau rosii, si dupa cum stim, rotofei si cu chiloti de baie pana la genunchi…
Si ca sa nu stam ca doi cartofi fierti toata ziua la plaja ci sa ne facem sederea mai interesanta, am cumparat doua excursii. Una, de jumatate de zi, scopul fiind de a vedea o corida in Cancún, a doua pe parcursul unei zile intregi la Chichen-Itza, cel mai impresionant si intact oras lasat in urma de civilizatia maya.
Corida a fost un spectacol trist la care nu vreau sa mai asist vreodata. In Spania si Mexic, taurul este omorat la sfarsitul luptei. In Portugalia insa, unde au reusit sa patrunda cei cu drepturile animalelor, taurul este lasat sa traiasca, spectacolul devenind astfel mai suportabil. Deprimanta la o corida e lupta inegala, nedreptatea care i se face acestui animal. De la inceput el n-are nici o sansa, soarta ii e scrisa la intrarea in arena. Va muri. Matadorul (“matar” inseamna in spaniola “a omori”) ii va da lovitura de gratie, direct in inima. In functie de cat de iscusit e, va reusi asta prima, a doua sau a nu stiu cata oara, dupa care isi va culege laurii si calificativul de la juriu. Iar taurul, pravalit in arena, devine pentru cateva clipe un trofeu insangerat, si o data lupta incheiata, pielea ii va fi pusa in bat si trimisa la tabacarie, pentru a fi prelucrata si mai apoi utilizata.
E adevarat ca atatea animale sunt ucise zilnic in abatoare si nu ne gandim la asta si nici nu ne pasa. Dar spectacolul mortii, uciderii in sine, faptul ca oamenii gasesc placere in a asista la aceasta violenta inutila e ceva de neinteles pentru mine.
E trist. Mi s-a strans inima sa cum vad bietul animal, destul de slab si fara putere, a fost pregatit la inceput de trei banderilleros. (O scurta explicatie: in spaniola, “bandera” = steag, drapel. “Banderilla” = sulita mica cu un stegulet in varf, pe care toreadorul o infige in spinarea taurului. Asa incat, “banderillero” = toreador care infige banderilele in taur.) L-au intepat in coaste cu sulitele, sangele a tasnit ca dintr-un izvor si a inceput sa curga din rana suvoi. Puterile i-au scazut treptat, se simtea ca-i haituit si nu mai poate lupta. Apoi a aparut picadorul pe cal, (“picar” = a intepa), i-a mai tras si el o sulita, astfel incat matadorul, marele Emmanuel de Cervantes n-a mai avut mult de furca.
Punctul culminant a fost aparitia acestuia in arena. Emmanuel de Cervantes era un barbat micut si firav, trecut de prima tinerete. Aceasta lupta era ultima a carierei lui in acest oras, asa cum se anuntase la inceputul corridei. Fiind asa maruntel, se invartea cu repeziciune dintr-o parte in alta si se ferea cu agilitate in dosul pelerinei roz (eu intotdeauna mi-o imaginasem rosie) cu care intarata taurul. Lumea in tribune striga “Olé” de fiecare data cand taurul se repezea la ea, matadorul se ferea si o flutura drept, cu capul sus, ca un invingator. Cand momentul final a sosit, i-a implantat sabia in piept si i-a strapuns inima. N-a reusit asta nici prima si nici a doua oara, ceea ce inseamna ca la sfarsitul luptei, Emmanuel de Cervantes a primit un calificativ slab de la juriu.
In fata noastra, un red-neck (taranoi, pe americana) in tricou negru si barba scurta, tepoasa, a cerut cuiva sa-i faca o fotografie cu arena in fundal. Si a zambit camerei larg si fericit, aproape fara dinti.
Corida in sine a tinut doar 20 de minute, poate nici atat. Intreg spectacolul a durat insa aproape doua ore. La intrarea noastra pe stadion, am fost asaltati de localnicii ce vroiau cu orice pret sa ne vanda ceva: perne de pus sub noi, tribunele fiind de piatra, sombreros (palarii cu boruri largi) mexicane, capete de tauri sculptate grosolan in lemn, postere, fel de fel de alte nimicuri. Cei cu bautura si mancarea au continuat sa dea ture stadionului pana la sfarsitul spectacolului. Barbatii carau pe umeri containere cu bere la gheata, femeile tavi de lemn, prinse cu curele late pe dupa gat. Pe ele, mici paharele de plastic, albe si albastre, cu alune condimentate si cate o felie de lamaie in crestet. Imi aduceau aminte de tigancile din Romania, cu paharele lor cu seminte. Ceea ce nu m-a impiedicat sa vreau alune, mi se facuse pofta de gustul lor pe care il inchipuiam condimentat si piscator, mai ales dupa ce le stropesti cu lamaie…Bineinteles ca dupa ce am gustat doua trei alune le-am lasat deoparte, sa se usuce la soare. Mi s-a facut imediat greata de conditiile in care mi-am inchipuit ca fusesera preparate.
Spectacolul a constat din cateva dansuri traditionale si o etalare de arta cavalereasca a patru cowboy pe cai, ce au incercat greoi si ridicol, cateva cascadorii. In special unul dintre ei, tanar si grasun, a fost un ras de lume. S-a impiedicat in lasou, s-a poticnit in “schemele cu calul” pe care incerca sa le faca. Era tare serios si se vedea de departe ca face un efort sa duca programul la bun sfarsit. Care n-a fost bun, in schimb a fost foarte distractiv pentru noi. Desi nu asta era ideea. In sfarsit, si-au luat si ei ramas bun de la audienta si si-au facut iesirea din arena in aplauzele rasfirate si neconvingatoare ale publicului, nu prea numeros. Partea cea mai reusita a show-ului a revenit unui grup de turisti voluntari, barbati tineri, ce s-au distrat de minune in a prinde un pui de porc grohaitor ce fugea speriat si innebunit pe stadion, in a juca fotbal in timp ce un tauras tanar ii alerga prin arena, plin de energie si iritare. Si chiar i-a prins pe unii si i-a impuns cu inceputurile lui de coarne. Impunsii s-au speriat si au luat-o la fuga, unii chiar au sarit gardul sa se ascunda in tribune. Noi ne-am distrat copios pe socoteala lor, dar n-am fi ras asa daca am fi fost in situatia respectiva, asta-i sigur!
La intoarcerea in autocar am fost toti foarte tacuti. Ne intreaba César, ghidul nostru: “Cum v-a placut corida?” S-a auzit un mormait general, ce aducea a dezaprobare, disparuse entuziasmul general de la venire. Unul zice: “E crud. Nu-i nimic placut in asta.” “Dar e o traditie”, raspunde César, “trebuie sa te nasti si sa cresti aici ca sa intelegi”.
Restul excursiei a constat in cateva ore de vanturare printr-un mall din Cancún. Marfa proasta, de fapt aceeasi de peste tot si extrem de scumpa. Toate magazinele ce ne sareau in cale existau numai si numai pentru turisti, cu scopul de a-i jecmani pe rupte. Mexicanii nu intra in astfel de magazine, unde preturile sunt inzecite si marfa e mai mult decat comuna. In locurile turistice din Mexic n-ai ce cumpara. Ne-am tocit picioarele cautand un cadou, o amintire pentru cei de acasa. In cele din urma am cumparat o sticla de mezcal cu vierme, bineinteles la un pret mai mare decat daca am fi cumparat-o din Toronto. Mezcalul e un fel de tequila mai proasta, iar tequila e un rachiu mexican facut din cactus de agave. In cactus traiesc viermi care nu sunt inlaturati la fabricarea bauturii, ii dau chiar gust mai bun, dupa cum se lauda mexicanii. Asa incat in fiecare sticla de mezcal pluteste la fund un vierme (cateodata doi, cum iti e norocul) mic, alb si literalmente mort de beat.
Cancún-ul se afla situat in partea de Nord-Est a peninsulei Yucatán, pe tarmul Marii Caraibelor. Peninsula Yucatán se intinde pe aproape 220,000 km2 cu un perimetru de 1,600 km de tarmuri udate de Golful Mexic la Vest si Nord si Marea Caraibelor la Est. Este renumita pentru raurile subterane ce strabat regiunea si a fantanilor naturale de o frumusete magica, numite “cenotes”.
In limba maya, Cancún inseamna “Sarpe de Aur”. Statiune noua cu plaje minunate, hoteluri si restaurante luxoase si viata de noapte intensa, gazduieste anual aproape 3 milioane de turisti. Noi l-am vazut mai mult din autocar, ascultand trancaniturile lipsite de noima ale lui César. Baiatul asta stalcea 10 cuvinte in engleza, in schimb gura ii mergea ca o morisca. Pierdea ideile, nu stia ce-a vrut sa spuna cu doua secunde in urma si se repeta ingrozitor. Zicea: “Stiti ce-i aia o corida? Am sa va spun imediat ce inseamna o corida. Corida nu este neaparat ceea ce credeti ca este. Dar mai intai, sa va povestesc despre (nu stiu ce. Blah. Blah. Blah.) Dar ce-i aia o corida? Am sa va spun ce inseamna o corida. Mai inainte insa de a va povesti ce e o corida, sa va spun din cate parti e alcatuita o corida. Stiti cate parti are o corida? Am sa va spun cate parti are o corida. O corida are 3 parti: partea unu, partea doi si partea trei.” (Aici cineva a comentat amuzat ca el credea ca e vorba de partea 5, partea 6 si partea 7). Dupa care, iar uita de capul lui. “Stiti ce inseamna Cancún in limba maya? Am sa va spun ce inseamna Cancún in limba maya. Limba maya e foarte usoara. Hai sa va invat cateva cuvinte in maya. Blah. Blah. Blah. Vedeti ce usoara e limba maya? Probabil ca va intrebati ce inseamna Cancún in maya? Nu e ceea ce credeti, e altceva. Pe partea dreapta se vede hotelul Nu-Stiu-Care. Pe partea stanga se vede Nu-Stiu-Ce. Limba maya e tare usoara. Ati vazut ce usoara e limba maya?” Enervat, un turist intreaba: “Da’ ce-nseamna de fapt Cancún?” “Aaa”, zice César, “Cancún inseamna ‘Cuib de Serpi’. Vedeti ce usoara e limba maya?” Bineinteles, cartea nostra despre Mexic ne invata cu totul altceva. Dar toti acei pretinsi ghizi nu stiau de fapt nimic si cu fruntea sus livrau pe gura numai prostii. Un domn mai in varsta din stanga noastra, vadit iritat, ridica ochii in tavan si pufaia suparat cand César o lua de la capat cu cascadele verbale fara de sfarsit.
N-am aflat niciodata ce credea César ca “inseamna o corida”. La un moment dat a amutit ca prin farmec. Se intunecase deja si autocarul ne purta inapoi, in tacere, spre Playa Del Carmen. Se stinsesera luminile in autocar si unii, obositi de drum, motaiau usor. Minunea nu a durat prea mult. La un moment dat, César reincepe in forta. Domnul din stanga slobozeste un oftat lung, resemnat. César zice: “Cineva dintre dumneavoastra (???) mi-a pus o intrebare foarte interesanta. Daaa, o intrebare grea, dar si interesanta in acelasi timp. Buna intrebare…N-am stiut ce sa raspund si m-am tot gandit la ea cateva ore. Am stat si m-am gandit ce raspuns sa dau la aceasta intrebare. Caci vedeti, intrebarea e foarte grea…Dar, tot stand si gandindu-ma acum cred ca stiu ce sa raspund. Intrebarea era: ‘Ne-am simti noi ofensati daca ni s-ar oferi bacsis?’ Am ramas pe ganduri auzind intrebarea si n-am putut raspunde pe loc. Acum stiu. Raspunsul e: Nu. Nu ne-am simti ofensati daca s-ar contribui in plus cu bani. Noi ne-am dat toata silinta sa organizam pentru dumneavoastra o excursie foarte frumoasa, sa va simtiti bine cu noi. Soferul dumneavoastra, José, a facut o treaba foarte buna. Aplauze pentru José!!!”