A devenit aproape un loc comun să spui că Antonescu este cel mai controversat personaj din istoria românilor: erou național, salvator al României într-un moment de cumpănă sau omul care a împins România la dezastru? Călău sau salvator al evreilor și romilor din România? Om de onoare sau megaloman însetat de putere?
Dennis Deletant încearcă în cartea sa Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, publicată în traducere românească de Editura Humanitas în 2008, să răspundă acestor întrebări care au polarizat bună parte a opiniei publice din România după 1989.
Cartea reprezintă un efort remarcabil și până acum unic de prezentare a “Conducătorului” României din perioada 1940 – 1944 în toată complexitatea sa, bazându-se pe documente uneori inedite și interpretate într-un mod imparțial, ceea ce pare practic imposibil pentru istoricii din România.
Dennis Deletant, care predă limba română la Universitatea Londrei și este autorul unor cărți remarcabile despre Ceaușescu și Securitate, îl descrie pe Antonescu ca un om al timpului său: dictator care nu și-a ascuns niciodată disprețul față de democrație, antisemit, prea puțin respectuos față de viețile a sute de mii de oameni, cu un simț al misiunii în momente de restriște.
Deși menționează cariera sa timpurie de militar, din vremea răscoalei de la 1907, din timpul primului război mondial sau ca atașat militar la Paris sau Londra, Deletant se concentrează așa cum era firesc asupra perioadei în care Antonescu s-a aflat la putere. Este analizată relația sa ambiguă cu Garda de Fier, cu care împărtășea multe convingeri ideologice, precum și alianța sa cu Germania nazistă, bazată pe interese: apărarea față de pericolul bolșevic de la est și recuperarea teritoriilor pierdute în 1940 – Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța.
Foarte interesantă este dinamica relațiilor sale cu Hitler. Antonescu a declarat în mai multe rânduri că nu era un filogerman, dar că în conjunctura din 1940 nu putea proceda altfel decât să intre într-o alianță cu Hitler. Cu excepția însă a Pactului Tripartit, semnat în toamna lui 1940, Antonescu a rămas aliatul cel mai de nădejde al lui Hitler până la 23 august 1944, fără să obțină mare lucru de la acesta, cu excepția cadoului otrăvit al teritoriului cucerit de la URSS și numit Transnistria.
Desigur că războiul alături de Germania și mai ales catastrofa de la Stalingrad din 1942 – 1943 figurează proeminent în cartea lui Deletant, dar capitolele care tratează rolul lui Antonescu în genocidul evreilor și romilor conțin date uneori inedite și evitate de majoritatea istoricilor români.
Dennis Deletant ajunge la concluzii asemănătoare cu cele ale Raportului Comisiei Wiesel din 2004, privind rolul lui Antonescu în deportarea și nimicirea unui număr de peste 250000 de evrei și 11000 de romi, cu precădere în Transnistria. Cutremurătoare sunt pasajele dedicate masacrelor de la Bogdanovka, Ahmecetka, Domanovka din iarna 1941 – 1942, în județul Golta sub comanda prefectului Isopescu, în Transnistria guvernată de Gheorghe Alexianu.
“Bestialitatea manifestată de autoritățile române la Bogdanovka, Domanovka și Ahmecetka se regăsește alături de cele mai oribile acte de măcelărire în masă comise în timpul războiului.
Aceasta a fost o treabă exclusiv românească. Rolul germanilor a fost în mare parte acela de spectatori. S-ar putea să fi exercitat presiuni asupra lui Alexianu să dea ordinele inițiale lui Isopescu, temându-se atât de tare de o epidemie de tifos care s-ar fi putut răspândi peste Bug în propria lor zonă din Ucraina, însă dovezile sugerează că nu au participat direct la aceste asasinate.
Prin hotărârea sa inițială de a deporta evreii din Basarabia și Bucovina și apoi pe cei din Odesa, Antonescu poartă răspunderea pentru moartea din cauza tifosului și a înfometării și pentru executarea în masă prin împușcare a evreilor. , scrie Dennis Deletant.
El analizează apoi schimbarea bruscă de politică a lui Antonescu din vara anului 1942, când a făcut o întoarcere de 180 de grade, revenind asupra acceptului dat germanilor de a deporta în lagărele morții din Polonia întreaga populație evreiască din Regat și sudul Transilvaniei. Ca motiv al acestei decizii sunt date intervențiile unor personalități ale vremii – Maniu, Brătianu, Regina Mamă Elena, dar și avertismentele aliaților cu privire la pedepsirea după război a celor care persecută evreii.
Dennis Deletant trece apoi în revista actul de la 23 august 1944 și procesul lui Antonescu. Deși repetă evidența – că procesul a fost o farsă înscenată de ocupanții sovietici, Deletant scrie că orice tribunal occidental l-ar fi găsit vinovat la acel moment pe Antonescu de crime împotriva umanității.
Interesantă este încheiera cărții, o cronologie a modului în care Ion Antonescu a fost reflectat în istoriografia românească după 1944 – parțial, partizan și mai ales cu motivație politică, lucru care continuă și în prezent. De aceea recomand cu căldură această carte de excepție, inclusiv apologeților lui Ion Antonescu, negaționiștilor Holocaustului și antisemiților.