Chiar şi la aproape 70 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial şi eliberarea lagărelor morţii unde au fost asasinaţi milioane de evrei, polonezi, ruşi, romi, homosexuali şi handicapaţi, se fac descoperiri şocante legate de victime. În 2005 au fost deschise arhivele Holocaustului de la Bad Arolsen din Germania unde se găsesc 50 de milioane de pagini de documente dintre cele mai diverse – liste de transport, documente despre munca forţată, dosare medicale şi registre în care au fost trecuţi morţii, toate acestea dând o imagine a procesului de exterminare: de la arestarea la transportul şi până la uciderea victimelor. Tot în această arhivă s-a aflat, de pildă, şi faimoasa Listă a lui Schindler cu numele a 1.000 de prizonieri salvaţi de proprietarul fabricii, Oskar Schindler, date privind deportarea Annei Frank din Amsterdam la Bergen-Belsen sau “Totenbuch” – Cartea Morţii” în care s-a înregistrat, cu un scris frumos, cum la 20 aprilie 1942, la Mauthausen, la fiecare două minute a fost ucis un prizonier, timp de 90 de ore, acest gest fiind un dar al comandantului lagărului de ziua lui Hitler.
Deşi a existat o înţelegere între SUA şi Germania – Acordul de la Bonn – de a nu da publicităţii datele, din considerente umanitare faţă de familiile victimelor şi a posibilităţii folosirii incorecte a datelor, sub presiunea SUA şi a supravieţuitorilor acordul a fost revizuit şi arhivele au fost deschise. De atunci, numeroşi istorici ai Holocaustului le-au studiat şi primele rezultate au fost date publicităţii recent. Ele au produs un adevărat şoc în rândul cercetătorilor de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, deoarece aceştia au constatat că numărul lagărelor a depăşit cu mult toate estimările. Ei au descoperit că în perioada dominaţiei hitleriste, 1933-1945, în întreaga Europă controlată de Germania, din Franţa şi până în Rusia şi în Germania însăşi au funcţionat 42.500 de ghetouri şi lagăre naziste. Rezultatele cercetărilor au fost prezentate la sfârşitul lui ianuarie într-un forum academic la Institutul Istoric German din Washington şi relatate de cotidianul “The New York Times”. Cifrele s-au părut atât de uluitoare încât participanţii au cerut repetarea lor.
Lagărele, descrise în documente, includ nu numai centrele de exterminare ci mii de lagăre de muncă forţată, lagăre pentru prizonierii de război, locuri denumite eufemistic “centre de îngrijire”, unde femeile însărcinate erau forţate să avorteze sau noi născuţii erau omorâţi după naştere, precum şi bordelurile unde femeile erau obligate să întreţină relaţii sexuale cu militarii germani. În conştiinţa publică, Auschwitz şi câteva alte lagăre de concentrare au devenit simboluri ale maşinii de ucis naziste. La fel, ghetourile au devenit asociate cu unul singur – cel din Varşovia, cunoscut din cauza revoltei din 1943. Dar aceste locaţii, au constatat recentele cercetări, reprezintă doar o fracţiune minusculă a întregii reţele germane de exterminare.
Principalii responsabili ai proiectului de cercetare, Geoffrey Megargee şi Martin Dean, au apreciat că între 15-20 de milioane de persoane au murit sau au fost închise în aceste locuri, care vor fi descrise în mai multe volume ale unei enciclopedii. Până acum, Muzeul Holocaustului a publicat primele două şi va mai publica cinci până în 2025. Existenţa unor lagăre şi ghetouri locale a fost cunoscută până acum doar fragmentar, dar cercetătorii, folosind datele găsite, inclusiv de la 400 de supravieţuitori, au documentat pentru prima dată întreaga reţea, studiind locurile unde s-au aflat, cum erau conduse şi ce scop serveau. Mulţi supravieţuitori povestesc cum au fost închişi mai întâi în ghetouri, deportaţi la Auschwitz şi de acolo duşi, în funcţie de nevoi, în numeroase alte lagăre, fiind mutaţi dintr-un lagăr în altul. Existau numeroase lagăre mai mici, auxiliarele altora mai mari care nu au fost cunoscute decât de cei care ajungeau acolo.
Potrivit cercetătorilor, proiectul va elucida modalitatea în care s-au dezvoltat lagărele şi ghetourile. Încă din 1933, Hitler a înfiinţat 110 lagăre, destinate pentru 10.000 de oponenţi politici şi alte persoane. Odată cu invadarea şi ocuparea statelor vecine din Europa, ghetourile şi lagărele au fost folosite pentru a-i închide şi a omorî nu numai pe evrei ci şi pe homosexuali, romi, polonezi, ruşi şi multe alte grupuri etnice din Europa de Est. Lagărele şi ghetourile aveau destinaţii, dimensiuni şi structuri diferite, în funcţie de necesităţile naziştilor, au constatat cercetătorii. Cea mai mare locaţie identificată a fost ghetoul din Varşovia, cu 500.000 de locuitori. Dar de pildă, câteva zeci de prizonieri lucrau la unul dintre cele mai mici lagăre, la München Schwabing din Germania. Erau trimişi aici mici grupuri de prizonieri, din Dachau. Erau biciuiţi şi obligaţi să lucreze în gospodăria unei patroane, o nazistă înfocată, “sora Pia”. Îi curăţau casa, lucrau grădina şi chiar îi fabricau jucării.
Cercetătorii afirmă că atunci când au început să studieze documentele, au crezut că, potrivit estimărilor de după război, vor găsi aproximativ 7.000 de lagăre şi ghetouri naziste. Dar pe zi ce trecea, numărul creştea – mai întâi 11.500, apoi, 20.000, 30.000 iar acum 42.500. Erau 30.000 de lagăre de muncă forţată, 1.150 de ghetouri, 980 de lagăre de concentrare, 1.000 de lagăre cu prizonieri de război, 500 de bordeluri cu sclave sexuale şi mii de alte lagăre folosite pentru eutanasierea bătrânilor, infirmilor, pentru avorturi forţate, pentru “germanizarea” prizonierilor sau transportarea victimelor la centre de execuţie. Numai la Berlin au funcţionat 3.000 de lagăre şi aşa numite case evreieşti iar la Hamburg 1.300. Potrivit dr. Dean, descoperirile nu lasă nici un dubiu că mulţi cetăţeni germani, datorită numărului mare de lagăre răspândite pretutindeni, nu se poate să nu fi aflat de existenţa lor, deşi după război au pretins că nu ştiau nimic.