dr.Raed Arafat
Există un dicton latin „nomen est omen”, numele îţi determină soarta (traducere aproximativă). Nimic mai neadevărat când este vorba de Raed Arafat care, chiar dacă de jure nu este titularul portofoliului Ministerului Sănătăţii, de facto ocupă această funcţie.
Deşi îl cheamă Arafat, nimeni nu se gândeşte să-l identifice sau să-l apropie de faimosul lui tiz, defunctul Yasser Arafat, liderul palestinian, iubit de o parte a lumii arabe şi considerat conducător charismatic, detestat de alţi mulţi, europeni, americani, israelieni, deşi a primit premiul Nobel pentru pace împreună cu Shimon Peres şi Yitzhak Rabin. Dar lumea nu a putut uita că a fost conducătorul unei organizaţii teroriste, a aplicat metode teroriste, până când şi-a dat seama că pentru scopurile lui, de a-i da un stat palestineinilor, nu este cea mai bună metodă. Şi-a schimbat stilul, a ajuns să fie acceptat social şi politic dar asta nu a însemnat că şi-a schimbat şi gândurile…
Dar nu despre el vreau să vorbesc ci despre doctorul Raed Arafat care, astă iarnă, a ajuns cel mai popular om al României. Nu ştiu dacă este sau nu rudă cu Yasser Arafat, dar nici nu are vreo importanţă. Nu pentru asta îl iubim noi, cei din România, inclusiv evreii. Ţinem la el pentru ceea ce a făcut de-alungul a peste două decenii aici la noi, acel minunat SMURD (Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare) care a salvat şi salvează sute de vieţi sau poate chiar mii.
Ţin minte când am auzit vorbindu-se despre el pentru prima dată. Eram la Târgu Mureş în iarna lui 1991 sau 1992, nu mai ştiu exact şi seara, stând de vorbă cu rude şi prieteni, am auzit o sirenă. “Aaa, mi-a spus cineva, e salvarea lui Arafat. Care Arafat? am întrebat eu mirată. Nu e la cine te gândeşti tu, mi s-a spus în glumă. Este doctorul Arafat, un medic arab (n-au ştiut să-mi spună dacă e palestinian sau iordanian) care s-a luptat şi se luptă enorm să organizeze o salvare particulară. Este excelentă, dar nu-ţi po’i imagina câte obstacole, câte greutăţi birocratice i se pun în cale numai să nu reuşească. Bine, dar salvează oameni! Da, dar e concurenţă”!
Cu răbdare şi perseverenţă, până la urmă, doctorul Arafat a reuşit să ajungă la un compromis cu statul, să explice avantajele concepţiei lui complexe despre ceea ce va deveni SMURD, a pregătit personal, mulţi dintre ei cu tot atâta dăruire cât a muncit şi el. Probabil că are o empatie faţă de semenii lui, răbdare şi bunăvionţă, de a reuşit nu numai să facă ceea ce a vrut, dar să o menţină, să o extindă, să o perfecţioneze. Trebuie că are şi o voinţă de fier de a putut să-şi ducă la bun sfârşit ideea, aici în România unde entuziasmul moare într-o clipă.
Nu-l cunosc personal, nici nu cred că voi avea prilejul şi, sincer, îmi pare rău. Aş dori să-i transmit că eu, evreică, îl susţin din tot sufletul, că-l apreciez, că îl admir, că i-aş dori şi o viaţă personală pe care ar merita-o (am citit într-un interviu că nu este căsătorit, că nu are timp de viaţă socială). I-aş dori totuşi să găsească pe cineva care să-i ămpărătşească ideile, cu care să vorbească seara sau să-i înjure pe cei care-i pun piedeci, care nu-l înţeleg. Am văzut că vorbeşte aproape perfect româneşte, bănuiesc că la Facultatea de medicină din Cluj (parcă acolo a absolvit-o) a învăţat şi niscaiva înjurături româneşti (poate şi ungureşti, astea se învaţă uşor), dar nu m-aş supăra dacă le-ar zice în arabă, dar să aibă cui să-şi verse oful.
Poate (probabil) că nu-i atât de perfect pe cât îmi imaginez, sigur că are defecte, slăbiciuni, o fi supărat pe unii şi pe alţii (de pildă pe preşedintele Băsescu, dar cred că acum s-au împăcat, poate între ei există o pace rece ca între Egipt şi Israel, deocamdată). Important este că din când în când mai apare la noi şi un astfel de om, devotat semenilor (şi acesta este cuvântul cel mai potrivit, chiar dacă s-a demonetizat), pentru care datoria e mai presus de toate. Aş dori să avem zeci, sute de astfel de exemple… Şi zău nu m-ar deranja dacă fiecare s-ar numi Arafat.