Cred că istoricul Lucian Boia când a scris această cărticică a fost motivat de ceea ce s-a întâmplat în România vara trecută, conflictul dintre preşedinte şi guvernul Ponta 1, conflict privit cu stupoare de Occident. Considerând în aceeaşi măsură vinovate ambele părţi, istoricul a vrut să afle şi să explice cum s-a ajuns în 2012 într-o ţară a Uniunii Europene care se presupune că ar trebui să respecte regulile democraţiei, statul de drept şi propriile legi, să se încalce toate acestea şi să se instaureze domnia bunului plac. Pe undeva, Boia nu se miră, desfăşurarea evenimentelor i se pare oarecum firească, fiind rezultatul unei desfăşurări a istoriei României şi a poporului român. El pune în faţa cititorului o oglindă care reflectă realitatea aşa cum este, chit că cel care se uită ar vrea să ascundă unele lucruri, ar dori ca oglinda să nu-i arate toate ridurile, deformările, strâmbăturile.
Lucrarea De ce este România altfel? nu este o lectură plăcută, în primul rând pentru cei cărora nu le place să li se spună adevărul în faţă, (majoritatea), dar poate, pentru cei care chiar ar vrea să îndrepte lucrurile, este o pilulă amară dar care este un pas spre vindecare. În fond dacă nu ştim cauzele unei boli, nu cunoaştem nici mijloacele de a o lecui. Trebuie însă să spunem de la bun început, Boia recunoaşte: el nu a găsit medicamentul. Dar cine ştie, poate alţii le-ar găsi.
Marea calitate a cărţii este, pe lângă dezvăluirea condiţiilor în care s-a născut, a crescut şi s-a maturizat România, condiţii care explică numeroasele neajunsuri şi neîmpliniri, spulberarea unor mituri care ţin încorsetată gândirea majorităţii locuitorilor acestei ţări. Este vorba, în primul rând, de mituri ale istoriei, cultivate şi menţinute secole de-a rândul şi ridicate la rang de ideologie de regimul comunist. Într-o lume în care istoria este demitizată şi se face o analiză obiectivă, chiar dacă dureroasă a evenimentelor care au marcat istoria unui popor, în România, afirmă Lucian Boia, se reiau idei din secolul al XIX-lea numai pentru a risipi complexul de inferioritate de care a suferit şi suferă poporul român. Boia nu este singur în acest demers. De câteva decenii, istorici curajoşi păşesc pe aceeaşi cale – şi aici vreau să-i amintesc pe Neagu Djuvara sau pe Viorel Achim, poate şi regretatul Florin Constantiniu (probabil mai sunt şi alţii, personal i-am citit pe aceştia), care încearcă să clarifice, pe baza documentelor, originea poporului român, crearea celor două state şi întârzierea intervenită în dezvoltarea lor care stă la baza multor trăsături negative însoţind evoluţia poporului român.
Boia nu este de acord cu mult vehiculata teză România stat naţional unitar, reprezentând articlul 1 al Constituţiei. Unitar da, eforturile de unificare au dat roade dar naţional, nu… Poate România de după mica Unire, în nici un caz cea după marea Unire când România a înglobat mii de cetăţeni de diferite etnii. Este adevărat, unele dintre ele au dispărut astăzi prin emigrări (germanii, evreii) dar au mai rămas destui, afirmă el. În general, arată autorul, dezvoltarea şi modernizarea României se pot caracteriza prin teza celebră a lui Titu Maiorescu: „forme fără fond”.
România, pe parcursul istoriei, mai ales în ultimele secole, a preluat, a împământenit numeroase instituţii care funcţionează atât de bine în Occident dar în ţara noastră ele nu au avut conţinut, există doar cu numele, sunt forme fără fond iar acest lucru nu înseamnă modernizare, progres. Şi chiar ceea ce s-a făcut cât de cât bine, nu a fost opera românilor ci… a străinilor care au venit în România şi au pus în practică idei, principii occidentale. Unii dintre ei au fost recunoscuţi, cum a fost doctorul Carol Davilla, despre alţii, deşi au avut merite în reformarea unor aspecte ale administraţiei ţării, ca de pildă generalul rus Pavel Kiseleff, se pomeneşte foarte puţin (aici Boia, remarcând meritele generalului, nu uită să adauge că, de fapt, acesta ar fi vrut să anexeze Rusiei Principatele române). Este paradoxal, arată autorul, că modernizarea din secolul al XIX-lea a României se datorează tot unui străin – regelui Carol I, un neamţ.
Cartea analizează şi caracteristicile psihologice ale poporului român, calea pe care au ales-o pentru a se salva, a supravieţui, a-şi rezolva problemele şi care au fost menţinute de-alungul timpului până în zilele noastre. Ponoasele le trag generaţiile actuale şi este foarte dificilă depăşirea lor. El deplânge anihilarea intelectualităţii adevărate în timpul comunismului, lipsa modelelor şi dominaţia, astăzi, a oamenilor fără valoare, a descurcăreţilor, mahalagiilor (de fapt vorbeşte despre dominaţia mahalalei a cărei caracteristică muzicală sunt manelele).
Dispariţia în istorie datorită comunismului a clasei politice a făcut ca să nu existe o adevărată clasă politică deoarece reprezentanţii de astăzi nu au avut de la cine învăţa, dar nici nu au vrut. Există un capitol întreg despre comunism, despre acceptarea în tăcere a măsurilor introduse de regim, adaptarea intelectualităţii şi lipsa disidenţei, a opoziţiei împotriva regimului dictatorial, despre acel paternalism agreat de popor care a permis cei 35 de ani de ceauşism.
Sunt multe alte aspecte analizate în acest volum care nu are nici măcar 125 de pagini. Dar în el sunt enumerate, concentrate multe adevăruri, şi foarte dureroase. Am vorbit la început despre oglindă. Da, De ce este România altfel? ne arată aşa cum suntem. Este o oglindă de calitate, chiar dacă nu este veneţiană. Nu ascunde nimic. De aceea, este bine să ne aşezăm în faţa ei şi să ne privim de mai multe ori pe zi. Poate ajută…