Hugo Chavez se doreşte educatorul lui Barack Obama.
În „Washington Post” din 21 aprilie 2009, un articol de Eugene Robinson, proaspăt laureat al Premiului Pulitzer, despre gestul aiuritor al lui Chavez la întâlnirea din Trinidad cu Obama. Cu acel prilej, jucând rolul de guru intelectual autodesemnat, apostolul neo-bolivarismului histrionic i-a oferit în dar preşedintelui SUA cartea jurnalistului stângist Eduardo Galeano, „The Open Veins of Latin America”. Evident, este vorba de o sfidare cât se poate de explicită. Cartea lui Galeano (volum publicat în anii 1980 şi la Editura Politică) este un manifest al celui mai dezolant antiamericanism, o sinteză a legendelor autovictimizante ale revoluţionarismului „tercermundist”.
Pentru Galeano, ca şi pentru atâţia frenetici „izquierdistas”, Statele Unite reprezintă execratul capitalism, demonizatul „consens neoliberal”, Leviathanul absolut, o putere mercantilă, vorace şi rapace, lipsită de suflet, de compasiune, de altruism. Robinson notează faptul că Barack Obama nu a reacţionat nici la provocarea lui Chavez, nici la discursul furibund antiamerican al sandinistului impenitent Daniel Ortega. Scrie Robinson: „Chavez, Ortega şi alţi câţiva… au dat un spectacol de grosolănie. O scânteiere de mânie prezidenţială venită din partea lui Obama ar fi fost adecvată momentului”. De pildă, mă gândesc, să-i fi oferit lui Chavez o copie a „Arhipelagului Gulag” de Soljeniţân.
Mai ales că, la un moment dat, în timpul campaniei electorale, Obama l-a menţionat pe autorul „Primului cerc” printre scriitorii săi favoriţi. În săptămânalul „The New Republic”, din 1 aprilie 2009, eseistul şi istoricul mexican Enrique Krauze, editorul revistei „Letras Libres”, semnează un excepţional articol despre „The Shah of Venezuela: The Ideas that Keep Hugo Chavez in Power, and Their Disastrous Consequences”. Aflăm, între altele, că mitologia „chavistă” privind rolul demiurgic al personalităţilor presupus charismatice, al liderilor ce se visează providenţiali, provine din lectura (absurdă şi total eronată, mă grăbesc să o spun) a lucrării marxistului rus Gheorghi Plehanov (1856-1918) despre rolul personalităţii în istorie.
Departe de a justifica propensiunile bonapartiste, Plehanov, în fond un social-democrat clasic, susţinea, de pe poziţii ortodox-marxiste, ideea că masele fac istoria şi că eroii se situează, drept catalizatori, pe direcţia „marilor tendinţe ale determinismului social” (pe tema Plehanov, care a fost iniţial mentorul lui Lenin şi care a ajuns să condamne ultracentralismul bolşevic, a scris pe larg Leszek Kołakowski în al doilea volum din „Principalele curente ale marxismului”).
Tezele lui Plehanov au fost, de altfel, invocate de Nikita Hruşciov în februarie 1956 atunci când, la Congresul al XX-lea al PCUS, a denunţat „cultul personalităţii” lui Stalin. Dar nu dezbaterile dialectice îl interesează pe Chavez, ci întărirea permanentă a poziţiei sale monopolist-autocrate, după modelul totalitar al lui Fidel Castro. Spre a relua formula lui Alvaro Vargas Llosa, Hugo Chavez nu este un campion al „stângii vegetariene”, ci un partizan al unui socialism autoritar ce ţine de tradiţiile şi aspiraţiile „stângii carnivore”.
Este ceea ce relevă pe blogul său istoricul Victor Davis Hanson când scrie: „De ce ne urăşte Hugo Chavez? Este oare din cauza politicii lui Bush‚ «mort sau viu» ori «cu noi sau împotriva noastră»? Greu de crezut. Chavez urmăreşte să lichideze complet democraţia din Venezuela, să transforme ţara într-o dictatură comunistă de tip cubanez, să utilizeze profiturile obţinute din petrol pentru a instiga sentimente revoluţionare, «antigringos », pe continentul sud-american, şi să ajungă el însuşi un fel de caudillo mesianic al întregii zone devenită socialistă. Sună dement. Nu mai dement decât comunicatele zilnice ale lui Chavez. Din nou, prin diplomaţie, bună sau rea, îl putem domoli sau îndârji – dar altminteri scopurile sale sunt antitetice noţiunii de stat democratic, capitalist, având legături puternice cu democraţiile nord-americane”.
Pentru Chavez, care se închipuie reîncarnarea lui „El Libertador”, petro-dolarii sunt garanţia materială a succesului petro-delirului. Sunt acestea adevăruri elementare, dure dar implacabile, pe care, mai devreme sau mai târziu, Barack Obama va trebui să le interiorizeze. Mai ales dacă va decide să-l citească pe Plehanov care, încă din 1903, avertiza că Lenin nu este o reală personalitate istorică grandioasă, ci un nou „şah al Persiei”, „un alchimist al revoluţiei”, un demagog inveterat, un maniac al violenţei, extremismului şi intoleranţei.
În al său „Testament politic” scris în 1918, Plehanov, gânditorul căruia Chavez pretinde că îi datorează concepţia sa despre lideri, mase şi istorie, scria despre fondatorul bolşevismului: „A nu fi înţeles adevăratul scop al acestui maximalist fanatic a fost cea mai gravă eroare a mea”. Împreună cu eseistul mexican nu mă îndoiesc că social-democratul rus i-ar fi dispreţuit în egală măsura pe şahul Cubei şi pe cel al Venezuelei. Dacă tot flirtează cu idealuri şi valori social-democrate, preşedintele Obama ar câştiga reflectând la aceste esenţiale adevăruri.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com