De curând Alexandru Sever, un mare scriitor român stabilit în Israel, a împlinit 88 de ani. L-am sunat la telefon pentru a-i dori la mulţi ani şi sănătate, şi am înţeles că, din păcate, o nouă călătorie în România i-ar depăşi puterile. Şi atunci m-am decis s-o rememorez pe cea de acum 5 ani, din martie 2004
Fişă biografică: Alexandru Sever s-a născut la Moineşti, la 21 ianuarie 1921. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unei morţi amânate), volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul, ) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977) , Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003)
Bacăul – oraşul şcolii şi al detaşamentului de muncă
L-am reîntâlnit pe Alexandru Sever în gară la Bacău. Eu sosisem de la Cluj, împreună cu colegii mei, Sandy Marius operator de imagine şi Nelu Bentea, asistent tehnic şi conducător auto. Mai întâi ne-am dus cu maşina la hotelul nou şi elegant de lângă stadion, unde primarul de atunci (important reprezentant al partidului de guvernământ) le oferise celor doi oaspeţi bucureşteni, cazare şi masă. Camerele şi restaurantul se aflau la etajul superior al clădirii turn.
După o absenţă îndelungată oraşul se cerea privit în ansamblu, ca o cunoştinţă veche, pe care n-ai văzut-o de mult şi încerci să-i recunoşti trăsăturile. Treptat, dincolo de geometria modernă a blocurilor, de străzile înţesate de automobile, sub cerul brăzdat de elicoptere, se ivea o clădire veche, un colţ de stradă, un pâlc de arbori, dezvăluind câte ceva din vechiul Bacău, oraşul primei tinereţi, întipărit în amintirea scriitorului sub felurite chipuri. Alexandru Sever a scrutat îndelung priveliştea, apoi s-a întors către camera de vederi care-i urmărea mişcările şi a spus:
Regăsesc practic toată ambianţa scrierilor mele din cele câteva cărţi care se petrec la Bacău. Cadrul fizic s-a modificat, dar ceva din atmosfera aceea o mai regăsesc, sau doar mi se pare…
Am pornit la pas prin oraş, oprindu-ne mai întâi, la Colegiul Naţional
Ferdinand I. Din amintiri prindea contur elevul de odinioară, băiatul originar dintr-o familie evreiască din Moineşti, trimis să înveţe carte la liceul din Bacău.
Îmi plăceau ştiinţele naturale şi literatura, dar la matematică am fost întotdeauna un elev prost. Îmi plăcea geometria pentru că vedeam în ea o anumită fantezie, dar nu reuşeam să rezolv problemele. Mă atrăgea chimia, dar nu mă descurcam cu formulele. În schimb îmi plăcea ideea combinaţiilor chimice. În definitiv a face literatură presupune un cap combinatoriu. Prima povestire am scris-o pe vremea când eram la liceu, la internat. Să fi avut vreo 11 ani, nu mai mult.
Ne-am continuat plimbarea către gară. De la înălţimea pasarelei, şinele de cale ferată păreau a se pierde în orizontul unui trecut sumbru şi dureros, vremea războiului, a umilinţei şi persecuţiilor rasiale.
În timpul războiului evreii au fost scoşi din micile târguri şi sate şi mutaţi în oraşele mai mari, de obicei în capitalele de judeţ. Moineştiul ţinea de judeţul Bacău şi tot târgul a fost evacuat. Bunicul avea cal cu trăsurică, dar nu mai avea putere să mâne calul, aşa că m-am suit pe capra trăsurii bunicului şi am mânat toată noaptea. Când am ajuns la Bacău eram frânt de oboseală şi am adormit pe loc, au trebuit să mă ia pe braţe şi să mă coboare.
La Bacău n-am fost cazaţi într-un singur cartier, într-un ghetou propriu-zis., Întregul oraş devenise un ghetou. În imaginarul meu Bacăul a rămas ca locul ghetoizării. Acolo au fost aduşi şi evreii din Adjud, din Piatra Neamţ şi din Roman. Am locuit înghesuiţi cu alte familii, pentru că nu se găseau atâtea case câte familii evreieşti veniseră din împrejurimi.
Locuinţa noastră din Bacău era chiar lângă gară şi asta mi-a folosit ulterior, când lucram la detaşamentul de muncă forţată de la CFR. Eram obligaţi să purtăm steaua galbenă şi să muncim la dublarea liniei Adjud –Bacău; Treaba noastră era de a face terasamentul. La început eram atât de slab, de pipernicit, încât nu eram bun de nimic. M-au făcut apagiu. Căram apă pentru săpători. Dar nu puteam căra o căldare plină, de 10 kilograme, ci doar o jumătate de căldare. Duminica nu se lucra. Sâmbăta unii dintre noi se duceau acasă, deşi era interzis să părăsească detaşamentul şi să circule pe tren. Totuşi, făceau înţelegeri cu mecanicul sau cu frânarul, se ascundeau în tren şi plecau acasă, până a doua zi.
Eu, mai slab de înger, nu mă gândeam la aşa ceva. Odată, totuşi, mi-am zis să fac şi eu treaba asta. Dar ca să vezi ghinionul meu ! Se făceau controale în tren, era o poliţie a trenului. Pe mine m-au dibuit şi m-au aruncat din tren…Am avut noroc de taluzul care m-a ferit să cad mai rău. M-am rostogolit la poalele taluzului şi am zăcut acolo, fără cunoştinţă. Nu ştiu cât a trecut, în orice caz, când m-am trezit era noapte. Nu aveam altă călăuză decât linia ferată, ca să ajung în Bacău. Am luat-o şontâc-şontâc şi când am ajuns la Bacău, se făcuse dimineaţă. Mă temeam să nu fiu controlat la barieră, dar locuiam lângă gară şi am ajuns cu bine.
Bacăul – oraşul din romane şi nuvele
După amiaza ne-am plimbat pe străzile unde se mai păstraseră casele vechi. Alexandru Sever s-a oprit în faţa câtorva clădiri care, datorită condeiului său, au intrat în spaţiul literaturii, al neuitării.
Cercul Militar, pe care l-am evocat în Insomniacii, arată exact ca atunci. Cadrul fizic din romanul Insomniacii este din Bacău, dar nu am precizat numele oraşului pentru că nu totul corespunde realităţii. O parte din evocarea mea e curat fantezistă. De pildă habar nu am dacă a fost vreodată un bal în Palatul Administrativ, dar eu mi-am imaginat o asemenea posibilitate. Imaginarul meu lucrează pe datele realităţii. Aveam nevoie de un îndreptar şi am folosit ceea ce ştiam mai bine din tinereţe mea, de pe vremea când eram licean.
Trecând agale sub ramurile înflorite ale copacilor din Grădina Publică, am dialogat puţin despre personajele romanelor şi nuvelelor.
– Personajele erau specifice mediului românesc ?
– Da. Personajele care apar în nuvele şi în roman sunt caracteristice timpului şi locului.
– Există, totuşi, şi o tentă evreiască…
– Eu zic că în mai tot ce am scris există o fibră iudaică. Ea nu apare în mod ostentativ nicăieri, nu am încercat s-o scot în evidenţă. În definitiv atât romanul cât şi nuvela, atâta timp cât e gândită în spaţiul românesc, nu impune în mod ostentativ o filozofie iudaică sau un astfel de personaj. Totuşi, pe undeva se simte…Se simte în felul în care sunt percepute, cum sunt văzute lucrurile, acolo se simte scriitorul din spatele romanului.
– Totuşi, unul dintre personaje este un evreu tipic
– Sigur, Şmelke din Insomniacii.
– Îmi vorbiţi puţin despre Şmelke ? Cine este Şmelke ?
– Cred că am cunoscut cândva un asemenea mijlocitor, dar nu aş putea să jur că el este prototipul personajului. E mult loc pentru invenţie aici, intră în funcţie o serie întreagă de factori foarte greu de definit, nu pot să pun mâna pe el şi să spun: Acesta-i personajul. Nu, lucrurile sunt mai complicate când e vorba de literatură autentică.
– Cum l-aţi caracteriza pe Şmelke ?
– Un biet om căzut sub apăsarea vremurilor, o victimă a timpului…
– Dar avea umor, spunea snoave…
– Seamănă, poate, şi cu bunicul meu, care nu era un om vesel şi nici un umorist de clasă, dar avea un umor tipic evreiesc care vine de mai departe, cine ştie de unde… Dar n-aş jura că el e singura sursă a acestui tip de umor. Sunt mai multe lucruri, greu de adunat şi, mai ales, greu de povestit totul, într-o plimbare prin parc…
Cine ştie, poate că tocmai paşii pe aleile fostei grădini publice, în care doar primăvara este aceeaşi ca pe vremuri, l-au călăuzit pe Alexandru Sever, către o întâlnirea cu Bacăul, oraşul din inima şi cărţile sale…
(va urma)