caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Scrisoarea celor Şase: disidenţă sau fracţionism?

de (22-3-2009)

Pe 11 martie 1989, un grup de şase veterani ai PCR îi adresa lui Ceauşescu o scrisoare deschisă.

Între ei, doi foşti secretari generali ai partidului: Constantin Pârvulescu şi Gh. Apostol. M-am ocupat în epocă de acest text, l-am comentat pe larg la BBC, Europa Liberă, Vocea Americii, în revista „Les Temps Modernes” şi într-un dialog cu Cornel Dumitrescu în revista „Lumea Liberă Românească” de la New York. Ca istoric al PCR, consider că a fost vorba de o acţiune fracţionistă în interiorul partidului, o încercare de a-l sfida pe Ceauşescu şi de a avertiza clica din jurul acestuia în legătură cu vântul schimbărilor din blocul sovietic, declanşat de Gorbaciov. Sosise clipa unei schimbări radicale în fruntea partidului, sugerau cei şase. Leninişti convinşi, ei continuau să facă elogiul Securităţii (o instituţie, scriau ei, creată pentru a apăra „cuceririle revoluţionare ale poporului”) şi nu scoteau o vorbă despre autentica disidenţă simbolizată de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu.

Interviul lui Mircea Dinescu din „Libération” mergea mult mai departe decât propunerile celor şase. Evident, cum nota Dorin Tudoran într-un excepţional editorial din „AGORA”, revista alternativă de cultură care apărea în Statele Unite şi era distribuită clandestin în ţară, gestul lor era extrem de important mai ales în raport cu percepţiile cancelariilor occidentale privitoare la şansele unor schimbări în România. Ne place sau nu, aceste cancelarii erau mai interesate de acţiunile lui Brucan, Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, decât de poeziile contestatare ale Anei Blandiana ori de apelurile unor intelectuali critici. Cei şase nu au fost însă disidenţi. Nu-mi pot imagina un disident din epocă precum Havel, Michnik, Geremek, Tudoran, Goma, Haraszti, Cangeopol, Simecka, Jelev scriind favorabil despre misiunea originară a poliţiei secrete!

Scrisoarea a fost de fapt un program de reforme la vârf, incapabil (de fapt nedoritor) să a rticuleze resurecţia societăţii civile şi necesitatea pluralismului politic şi economic. Era vorba de o serie de revendicări minimaliste, de o relativă raţionalizare intra-sistemică, iar nu de promovarea unei viziuni într-adevăr diferită de linia tradiţională a comunismului oligarhic românesc. Nu se atingea nicicum natura paraziticprofitocratică a regimului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimat ori p ersiflat gestul celor şase: ei au fost prigoniţi, anchetaţi, ţinuţi sub arest. Şeful Colegiului Central de Partid era Nicolae Constantin, câine de pază al dictaturii. În Comitetul Politic Executiv, Ceauşescu s-a dezlănţuit cu o ură viscerală, cerând pedepsirea „tră dătorilor” (nu mai puţin isterică a fost Elena Ceauşescu). Nici unul dintre mamelucii din Comitetul Executiv nu a schiţat un cât de timid gest de solidaritate cu foştii „tovarăşi”.

Pedepsirea fracţioniştilor a fost susţinută unanim. Silviu Brucan a dovedit atunci curaj, mai ales în timpul brutalei sale anchetări de către şeful Securităţii, generalul Iulian Vlad. S-a probat că n ici măcar aceşti birocraţi stalinişti nu mai puteau suporta capriciile paranoice ale cuplului dictatorial. Slăbiciunea grupului celor şase a fost că nu a reuşit să atragă adeziunea unor activişti mai tineri, din cercul nomenklaturiştilor dezamăgiţi de Ceauşescu şi favorabili perestroikăi. Cornel Onescu, fost ministru de interne, cândva un protejat al lui Ceauşescu, a cochetat cu ideea de a semna, dar a renunţat în ultima clipă (a invocat frica de represiuni împotriva nepoţilor săi). La fel, generalul de securitate Nicolae Doicaru, fost şef al Direcţiei de Informaţii Externe şi ministru al turismului, mazilit după rămâ nerea în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Simptomatic, deşi există informaţii că a fost contactat, Ion Iliescu nu a avut curajul de a semna Scrisoarea celor şase si a rămas în continuare în umbră, dans la réserve du parti…

În concluzie, a fost vorba de coagularea unui grup fracţionist do ritor să-l debarce pe Ceauşescu şi să revină la ceea ce ei percepeau drept „normalitatea” epocii Dej. Cu excepţia lui Grigore Răceanu (exclus din PMR şi arestat după 1958), toţi semnatarii fuseseră implicaţi în fărădelegile perioadei Dej. Să amintesc că, în martie 1989, diplomatul Mircea Răceanu, fiul lui Grigore, era arestat sub acuzaţia de spionaj (recomand cartea sa „Infern 89”). Membrii grupului nu aveau nici legitimitate, nici credibilitate democratică. În comparaţie însă cu megalomanul Ceauşescu (Ubuescu, cum i se spunea), probau un oarecare realism şi cereau să se pună capăt orgiilor propagandistice şi programului de înfometare a populaţiei prin renunţarea la obsesiile acceleriste l e gate de creşterea aberantă a ratei de acumulare. Expresie a disperării Vechii Gărzi a partidului, Scrisoarea celor şase nu a zguduit nici aparatul, nici sistemul. A creat însă un prag de aşteptare care avea să conteze în momentul prăbuşirii din decembrie 1989. A fost cântecul de lebădă, încercarea ultimă de redobândire a onoarei din partea membrilor de frunte ai ge neraţiei comuniste culpabilă pentru impunerea unui sistem ilegitim şi criminal.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.233.99