În primăvara lui 2008 scriitorul Norman Manea a fost invitat la Cluj pentru a i se conferi titlul de Doctor Honoris Causa, al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu acest prilej, autorul cel mai premiat şi mai tradus din România s-a întâlnit cu comunitatea literară clujeană, cu profesorii şi studenţii de la Facultatea de Litere, în mijlocul cărora şi-a lansat primele patru volume din seria de autor publicată la Editura Polirom. După cum veţi afla din cele spuse de autor, fiecare carte dezvăluie o altă latură a scriitorului Norman Manea.
Sertarele exilului
Andrea Ghiţă: Citind Sertarele exilului, mi-am dat seama că toate întrebările pe care aş fi dorit să vi le adresez au fost puse de Leon Volovici şi răspundeţi pe larg la ele. În cadrul emisiunii Shalom, pe care o realizez la TVR Cluj, există şi o rubrică întitulată Invitaţie la lectură şi vă propun să împărtăşiţi viitorilor cititorii ai Sertarelor exilului, câte ceva despre sorgintea ei şi conţinutul cărţii
Norman Manea: Volumul cuprinde un dialog între mine şi Leon Volovici, cel care mă intervievează într-un fel, un dialog care a durat 25 de ani, o perioadă relativ lungă, importantă în biografia mea şi în istoria României, aş zice. Începe printr-un dialog epistolar între mine şi Leon, în anii 1982 – 1983, când eram foarte agresat în presa, hai s-o numesc de mahala, naţionalistă, revista Săptămâna, Flacăra, Luceafărul şi altele. În paranteză aş spune că şi atunci, ca şi ulterior, presa culturală literară din Ardeal nu s-a asociat acestor atacuri. Şi am avut încă de atunci un sentiment plăcut de solidaritate cu colegii de aici. Leon Volovici a încercat în felul acesta să-mi propună un soi de terapie a perioadei respective, care era relativ tensionată şi astenică, aş zice, prin aceste atacuri care se repetau cu tot mai multă violenţă şi, pentru cei care-şi mai amintesc cum mergeau lucrurile atunci, dacă celui care agresa îi erau permise, mai mult sau mai puţin, toate exagerările care conveneau şi cenzorilor, celui care era atacat nu i se dădea voie nici să răspundă. Erai, într-un fel, un mut, incapabil să rectifici sau să replici la ceea ce venea dinafară. Era o stare de asfixiere, într-un fel. Este un text mai lung, scris pentru mine însumi, pentru a mă elibera de ceea ce trăiam. Nu era publicabil, fireşte. Pe atunci nici nu aveam intenţia de a-l transmite în afară. Ulterior Leon Volovici a părăsit ţara şi a revenit la Bucureşti, trimis de la Yad Vashem şi având anumite conexiuni cu ambasada israeliană.
A.G. În ce an se întâmpla asta ?
N.M. Dialogul nostru s-a derulat în anii 1982- 1983; cred că materialul a ieşit din ţară prin 1985, eu am plecat în 1986. El a reuşit, fără mare dificultate, să lase manuscrisul la ambasadă, iar ei l-au transmis în afară şi l-a reprimit la Ierusalim. În felul acesta s-a făcut un transport de text.
A.G. De unde-l cunoşteaţi pe Leon Volovici şi de când ?
N.M. L-am cunoscut pe Leon în perioada când eu şi soţia mea lucram la amenajarea Muzeului Evreiesc din Bucureşti. El a venit să vadă ce facem acolo şi s-a recomandat. Nu-l cunoşteam, nu ştiam cu ce se ocupa, dar treptat ne-am împrietenit. Este o legătură care durează de destul de multă vreme, existând şi un dialog intelectual între noi. Între timp am plonjat fiecare într-o altă lume; el în lumea israeliană, eu în cea americană, dar cu rădăcini în România, pentru că de aici am pornit amândoi.
A.G. De ce aţi considerat că merită să fie publicat acest dialog epistolar ?
N.M. Mi s-a părut interesant pentru că cred că are o anumită veridicitate a perioadei respective, aşa cum am trăit-o. Nefiind destinat publicării, probabil că mi-am luat şi
mai puţine precauţii, deşi exista un pericol. La unii prieteni ai mei, colegi scriitori, se făcuseră unele percheziţii, ştiţi povestea cu Gheorghe Ursu la care s-a descoperit un jurnal şi a sfârşit cum a sfârşit…Mi se putea întâmpla şi mie. Mi-aduc aminte că atunci când un amic de al meu a păţit ceva similar, în noaptea aceea, soţia mea care era foarte panicată, am rupt nişte pagini mai violente din jurnalul meu şi le-am ars. Aşa era atmosfera atunci. Această primă parte a cărţii se petrece în România şi descrie starea unui exilat înainte de exil. Anii 1982 – 1983, o perioadă isterică în care mizeria, supravegherea, teroarea şi demenţa „conducătorului iubit”, se combinau într-o atmosferă foarte angoasantă.
A.G. E foarte interesant cum şi-a ales întrebările Leon Volovici. Fiecare întrebare ţintea, cel puţin după cum am înţeles eu, către latura, valenţa iudaică a lui Norman Manea. Mă întreb de ce-o fi făcut-o…
N.M. Asta poate ar trebui să-l întrebaţi pe el. Pentru mine a fost extrem de inconfortabil. Dacă am câştigat ceva în aceşti ani de exil, este că m-am întors în România fără sfiala de a spune că sunt evreu, că am fost şi am rămas evreu, neînţelegând prin asta neapărat mersul la sinagogă, dar înţelegând multe alte lucruri şi deloc minore. El a centrat, a focalizat întreg dialogul pe problema evreiască, deşi în răspunsurile mele i-am spus de la început că era ceva inconfortabil pentru mine. În felul acesta se apăsa şi pe nişte răni care nu erau cu totul cicatrizate şi poate nu sunt nici acum, dar el a insistat în această direcţie şi cartea are o anumită coerenţă şi din acest punct de vedere, pentru că şi ulterior, în dialogurile din anii următori, când amândoi eram într-o altă lume, întrebările au venit tot în legătură cu iudaitatea mea, cu ce a rămas şi ce s-a schimbat în ea odată cu plecarea din România.
A doua parte a cărţii este transcrierea unui interviu video făcut la Ierusalim, în 1999, când eram invitat de onoare la Târgul de carte şi fusesem selectat de fundaţia israeliană Words and Images, prezidată de Shimon Peres. Au selectat scriitorii pe care i-au considerat cei mai importanţi autori evrei contemporani de literatură, realizându-se cu fiecare câte un interviu de aproximativ şase ore. Scriitorul avea dreptul să-şi aleagă intervievatorul iar dialogul se desfăşura în limba în care scrie autorul. Eu am fost intervievat de Leon Volovici, pe care l-am ales, dar am fost şi intervievator…Şi asta este o altă carte care a apărut acum…
Înaintea despărţirii
A.G. Tocmai asta voiam să vă întreb. În Sertarele exilului, dacă nu greşesc în prima parte, vi se punea întrebarea în ce măsură sunteţi un scriitor evreu şi cu cine vă înrudiţi, şi răspundeţi că vă consideraţi ca făcând parte dintr-o filieră în care îl enumeraţi şi pe Saul Below. Apoi aţi ajuns în postura de intervievator. Ce a însemnat să fiţi reporter şi să-i luaţi interviu lui Saul Below ?
N.M. În primul rând, o surpriză că m-a ales pe mine. Eu eram în relaţii foarte afectuoase şi amicale cu el, dar eram mai curând un cititor al lui decât un foarte bun cunoscător al vieţii şi biografiei sale americane. Eu am venit târziu în America şi nu ştiam toate dedesubturile unei biografii pe care, evident, un critic american, un scriitor american, care fusese împreună cu el în viaţa publică, le ştia mai bine. El a vrut ca eu să-l intervievez şi a fost o onoare, o plăcere şi o povară, într-un fel.
M-am bucurat de acest dialog; este ultimul şi cel mai amplu interviu pe care l-a dat vreodată, într-o perioadă în care şi-a păstrat şi luciditatea şi umorul şi talentul narativ. Foarte curând după aceea sănătatea i s-a deteriorat, nu mai era aceeaşi persoană, însă eu am apucat să-l am în întregime aşa cum era în forma cea mai bună, aş zice.
A.G. Ce găseşte cititorul în cartea Înaintea despărţirii, dialogul cu Saul Below ? Ce-l poate atrage ?
N.M. Găseşte un dialog între doi scriitori din lumi diferite, cu biografii diferite, cu unele preocupări şi obsesii literare dacă nu identice, atunci similare, cu unele preferinţe culturale similare. Şi fiind vorba de un mare scriitor, găseşti la el o conştiinţă scriitoricească de mare vibraţie, extrem de lucidă şi cu o privire critică, atentă, acută, asupra lumii contemporane, dar şi amănunte biografice extrem de interesante. Să amintesc doar câteva nume care apar în acest dialog de la Troţki la Churchill, de la Kennedy la Reagen şi aşa mai departe, sau în ceea ce priveşte scriitorii de la Conrad la Kafka şi la Isaac Bashevis Singer. Cred că este o lectură interesantă şi incitantă. Sunt şi referinţe la România, pentru că printre soţiile sale s-a aflat şi o frumoasă matematiciană româncă , din familia Bagdasar care, cel puţin din intuiţia mea, deşi n-am apăsat întrebările pe această temă delicată, cred că era cea pe care a iubit-o cel mai mult. Deci avea şi o valenţă românească.
A.G. Da, asta se vede şi în cărţile lui, în Iarna decanului, de pildă.
N.M. Iarna decanului a rezultat dintr-o vizită la Bucureşti. De altfel, atunci l-am întâlnit prima dată. Există în carte un miez legat de asta, pentru că la întâlnirea de atunci de la Uniunea Scriitorilor, la care am fost invitat şi eu…Cum am mai spus şi în alte locuri, în circul acela socialist era nevoie să se arate că avem şi girafe şi pisici şi capre şi câini şi maimuţe…şi scriitori evrei. Am fost şi eu şi alţii acolo, când lui Below i s-a pus o întrebare foarte neplăcută, pe care el a înţeles-o foarte bine: „Cine este în spatele dumneavoastră, cine v-a dat Premiul Nobel ?” Asta rezonează şi cu unele discuţii din presa română de astăzi despre Nobel şi toate aceste lucruri. El a înţeles şi a răspuns foarte elegant evitând să intre în polemică. Şi eu i-am pus atunci o întrebare pe care
i-am repus-o după 20 de ani, la Boston, în cadrul interviului. L-am întrebat pe cine ar prefera între Humboldt, simbolul artistului boem, extravagant, decadent, care se autodistruge, şi Herzog, care este intelectualul evreu de tip european cu dilemele sale dintotdeauna? N-o să vă spun acum ce mi-a spus la Bucureşti şi ce mi-a spus la Boston.
A.G. Dar cei care vor citi cartea vor afla…
N.M. Sunt multe lucruri interesante. Dar, ca să revin la mine şi la Sertarele exilului…A doua parte este transcrierea interviului video cu Volovici, iar a treia parte este un interviu pe care mi l-a luat Leon Volovici la Bard în 2007. Se acoperă, astfel, o perioadă din 1982 până în 2007, în diferite locuri ale lumii la Bucureşti şi Iaşi, la Ierusalim şi la New York, la Bard. Dă şi asta o anumită dimensiune temporală şi spaţială care cred că ar putea să intereseze un lector.