Expresie a bolşevismului în forma sa paroxistică, stalinismul a fost un proiect de transformare a condiţiei umane.
Niciun mijloc nu era considerat inacceptabil câtă vreme servea scopul apocalipticmilenarist. La lansarea de la Târgul „Gaudeamus“ a cărţii „Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului“ (autori – subsemnatul şi Cristian Vasile), apărută la Editura Humanitas, dl Theodor Paleologu propunea analogia între ideologul şef al comunismului românesc şi personajul dostoievskian al Marelui Inchizitor. Într-adevăr, Răutu a făcut parte din specia acelor sacerdoţi deopotrivă fanatici şi cinici, pentru care sacrificiile umane (ale altora, nu ale lor, desigur) erau mereu justificate de o pretinsă cauză superioară. Zelotul paradigmatic, exponentul şi inspiratorul acestei falange de posedaţi ideologi (au existat în fiecare „famiglie“ politică stalinistă) a fost Andrei Aleksandrovici Jdanov (1896-1948). Revin la acest magnat al stalinismului în forma sa cea mai înverşunată pentru că s-a scris mult în ultima vreme pe tema similitudinii dintre formula mentală a lui Răutu şi aceea a modelului său moscovit. Nu multă lume ştie astăzi cine a fost Jdanov şi ce rol odios a jucat el în campaniile deşănţate de distrugere a valorilor literare, muzicale, cinematografice şi ştiinţifice din URSS.
Activist din categoria dură, devotat fără preget lui Stalin, Jdanov a fost prototipul militantului lipsit de caracter, personalitate ori frământări psihologice. A îndeplinit ordinele despotului sociopat fără murmur, s-a pretat la cele mai josnice acţiuni pentru a satisface setea de putere a celui numit de Martin Amis „Koba cel Groaznic“. Relativ cultivat, cunoscător al marii literaruri ruse, vorbitor de franceză, Jdanov a fost în egală măsură un personaj fără şira spinării, oricând disponibil pentru cele mai sordide aranjamente. Urmaşul lui Serghei Kirov la conducerea organizaţiei de partid din Leningrad a organizat epurările cumplite din anii Marii Terori, în compania altor acoliţi ai lui Stalin şi sub bagheta acestuia. Şi-a construit un cerc de colaboratori care aveau să devină extrem de influenţi mai ales după 1946 când Jdanov a dobândit poziţia de principal aghiotant al lui Stalin în secretariatul CC.
Numele „piticului sângeros“ Nikolai Ejov a intrat în memoria unei populaţii decimate şi terorizate drept ejovşcina, epoca lui Ejov. Tot astfel campaniile isterice împotriva cosmopolitismului, formalismului, „decadentismului“ organizate de patronul ideologiei, mai ales între 1946 şi vara anului 1948, când înceta din viaţă în urma unui infarct, sunt ştiute sub denumirea de jdanovşcina. Fiul lui Jdanov, Iuri, a fost un scurt timp căsătorit cu Svetlana, fiica dictatorului, şi a lucrat ca şef al sectorului ştiinţă al CC. O anumită bravadă l-a făcut să-şi exprime reţinerile în raport cu şarlatanul Trofim Lîsenko, pseudo-agronomul care a condus cruciada împotriva geneticii. Criticat de Stalin, Iuri şi-a făcut „autocritica“, iar tatăl său a patronat persecuţiile împotriva oamenilor de ştiinţă care refuzau să accepte aberaţiile primitivului neo-lamarckism al lui Lîsenko şi al asociaţilor săi cu ambiţii filosofarde precum Isaak Prezent, Mark Mitin şi Pavel Iudin. În 1946, Jdanov a fost autorul rezoluţiei de pomină „Despre revistele «Zvezda» şi «Leningrad»“, care au dus la anatemizarea Annei Ahmatova şi a lui Mihail Zoşcenko. Discursul lui Jdanov de condamnare a marii poete Ahmatova (denunţată drept o „combinatie de târfă şi călugăriţă“), al cărei soţ, poetul Nikolai Gumiliov, fusese executat în timpul lui Lenin, rămâne una dintre piesele cele mai abjecte ale dosarului obscurantismului stalinist. Fiecare rând al acestui text de funestă amintire a fost verificat şi editat de Stalin personal, care nutrea o ostilitate viscerală în raport cu o scriitoare ce refuzase să se înregimenteze în detaşamentul „inginerilor sufletului uman“. Acelaşi Jdanov a fost direct implicat în pregătirea documentelor legate de înfiinţarea Cominformului în toamna anului 1947 şi, în iunie 1948, a fost, împreună cu Stalin şi Molotov, artizanul excomunicării lui Tito ca trădător, asasin şi spion. Nu este exagerat să spunem că pentru Răutu ori Chişinevschi a-l emula pe Jdanov însemna maximă aspiraţie.
În remarcabila sa biografie a lui Jdanov (McGill University Press, 2004), bazându-se pe o imensă cantitate de documente din arhivele Biroului Politic stalinist, pe interviuri adâncite, inclusiv cu Iuri Jdanov, pe memoriile lui Hruşciov, Mikoian, Şepilov, istoricul Kees Boterbloem ajunge la următoarea concluzie, perfect aplicabilă, cred eu, lui Răutu, ferventul discipol al lui Jdanov de la Bucureşti: „Andrei Jdanov a fost un personaj loial lui Stalin fără nicio şovăire, partenerul neabătut al acestuia întru crimă. Fidel unei moralităţi perverse şi glorificându-şi stăpânul, Jdanov a fost gata să comită cele mai oribile crime ca partener al omului pe care l-a adorat drept Mesia al Evangheliei după Karl Marx. Astfel, Jdanov a capotat integral în îndeplinirea „celei mai elementare datorii a unui conducător politic, aceea de a asigura pacea, de a susţine legea şi de a ocroti viaţa (Peter Sloterdijk, «Critica raţiunii cinice»)“.