caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Un savant călcat în picioare – Lazăr Șăineanu

de (1-2-2009)
2 ecouri

Destinul şocant al lingvistului, filologului şi folcloristului Lazăr Şăineanu (1859-1934) a rămas pînă azi necunoscut marelui public intelectual. Cercetarea lui George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, recent publicată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la Bucureşti, riscă să aibă efectul unui strigăt în pustiu, căci lucrarea a ajuns doar pînă la cîţiva norocoşi şi e, practic, de negăsit în librării. Ne facem o datorie prezentînd informaţiile cele mai semnificative pe care le pune în pagină, legat de acest subiect.

Lazăr Şain / Schein, fiul unui zidar evreu din Ploieşti, a pornit cu abnegaţie pe calea activităţii intelectuale şi a insistat pe învăţarea cît mai profundă şi nuanţată a limbii române. Şi-a făcut din teza asimilaţionistă un program de căpătîi, optînd să-şi românizeze numele în mod oficial. Aventura existenţei l-a purtat în preajma lui B.P. Hasdeu, antisemit notoriu din epocă, al cărui discipol fervent a devenit. (Duetul Nae Ionescu- Mihail Sebastian a cunoscut, iată, şi stranii proiecţii anticipatoare…) Profesorul Hasdeu îl ia sub aripa sa ocrotitoare pe studentul Şăineanu, ba chiar îi prefaţează entuziast impresionanta lucrare de licenţă, Încercare asupra semasiologiei limbei române, publicată rapid la Tipografia Academiei Române şi recompensată cu prestigiosul premiu Hillel, în valoare de 5.000 de lei aur. Acest prim studiu ştiinţific al tînărului evreu aprofunda importante probleme legate de tranziţiile semantice, din registrul sacru în cel profan, ale terminologiei româneşti.

Cu banii cîştigaţi din premiu, cercetătorul îşi continuă studiile academice la Paris, iar apoi la Leipzig, unde obţine doctoratul în filologie. La întoarcerea în ţară, este numit suplinitor al lui Hasdeu la Facultatea de Litere din Bucureşti, însă fără a fi retribuit, întrucît, deşi născut la Ploieşti, era lipsit de cetăţenia română, ca evreu. Pentru a putea supravieţui financiar, Şăineanu solicită o suplinire plătită, la o şcoală secundară. I se aprobă, în mod provizoriu, numirea pe un an spre a preda latina la cursul inferior, gimnazial, al unei şcoli bucureştene, cu toate că secretarul general al Ministerului Instrucţiei Publice, un oarecare Ştefan Mihăilescu, protestează zgomotos chiar şi împotriva unei asemenea soluţii efemere, ameninţînd cu demisia. Un an mai tîrziu, Lazăr Şăineanu este numit profesor la universitate, pe noua catedră concepută de V.A. Urechiă şi avînd o configuraţie ştiinţifică destul de bizară: “istoria şi literatura română”. În acel moment izbucnesc însă proteste artificiale din partea opiniei publice (elevi, studenţi, profesori etc.), evoluînd sub bagheta din culise a lui V.A. Urechiă, care lansează şi primele grosolane rafale antisemite: “Un străin de fiinţa neamului nostru nu va putea deştepta în mintea şi în inima generaţiunii noi imaginea trecutului nostru plin de învăţăminte pentru viitor. Cum va simţi şi va recunoaşte acela pulsaţiunile vieţii istorice a românilor, cînd inima lui nu bate ca şi a poporului românesc întreg, cînd el nu are nimic în comun cu aspiraţiunile lui?”. În faţa protestelor corpului profesoral, care acuza că noul coleg e lipsit de cetăţenia română, Lazăr Şăineanu e obligat să-şi dea demisia. Ministrul de atunci, Titu Maiorescu, i-o acceptă.

Devenise clar că, pentru a urma o carieră ştiinţifică pe deplin meritată, era necesară obţinerea naturalizării. În toamna anului 1889, Şăineanu depune cererea în acest sens, spre a fi aprobată de cele două Camere ale Parlamentului. Prevederile Constituţiei îi impuneau candidatului o aşteptare de zece ani, interval în care trebuia să locuiască în ţară. Dar, între timp, ura lui V.A. Urechiă, care îl eliminase deja din sistemul universitar, îl urmărea cu insistenţă. Ba chiar mobilizase împotriva tînărului şi sagacitatea influentului Dim. Sturdza, membru al Comisiei de indigenat. Manevrele de culise au fost dublate de acuzaţiile calomnioase, importate artificial dintr-o altă sferă de dezbateri. Şăineanu încercase, într-o lucrare ştiinţifică, să explice semantic termenii “jidovi”, “tătari” şi “uriaşi”, pe care îi punea în legătură cu khazarii convertiţi la iudaism în secolul al VIII-lea, ajunşi apoi, unii dintre ei, chiar şi în spaţiul românesc. Studiul lingvistic al cercetătorului a fost răstălmăcit, cu rea-credinţă, spre finalităţi istorico-politice şi i s-a imputat că ar proclama întîietatea… evreilor în ţinuturile româneşti (?!). Rezultatul campaniei încrucişate – una pe faţă, calomnioasă, şi una pe dos, foarte tăioasă – a dus la respingerea cererii sale de împămîntenire, la finele anului 1891, în plenul Senatului, cu un scor copleşitor: 79 la 2.

După doi ani, în 1893, petiţia a ajuns la Camera Deputaţilor. Autorul apucase între timp să publice alte două cercetări semnificative: Istoria filologiei române şi Ioan Eliad Rădulescu ca grămătic şi filolog. Ţinîndu-se cont de aceste atuuri – precum şi de intervenţia binevoitoare a regelui Carol I pe lîngă primul-ministru Lascăr Catargiu – solicitarea de naturalizare a lui Lazăr Şăineanu este acceptată cu 76 de voturi contra 20.

Situaţia sa revine aşadar spre aprobare în plenul Senatului, în aprilie 1895. Petiţionarul a depus, personal sau prin intermediul profesorului Hasdeu, insistente diligenţe pe lîngă mai-marii vremii: preşedintele Senatului, preşedintele Comisiei de indigenat etc. De altfel, dosarul ştiinţific Şăineanu a devenit şi mai consistent, prin publicarea monografiei sale Basmele românilor, un volum de 1.000 de pagini, în care doar indicele de nume umplea 100 de pagini, pe două coloane. Sinteză a lumii basmelor de pretutindeni, din antichitate şi pînă în prezent, manuscrisul fusese prezentat, anonimizat, conform regulilor, la concursul de profil lansat de Academia Română. După ce i s-a atribuit, cu elogiile unanime ale academicienilor, premiul Heliade Rădulescu, în valoare de 5.000 de lei, la dezvăluirea adevăratei identităţi a autorului s-a stîrnit un enorm scandal. Totuşi, în ciuda insistenţelor lui Dim. Sturdza sau Iacob Negruzzi de-a se anula rezultatul votului, decizia de premiere n-a mai fost revocată. Aşadar, la dezbaterile din cadrul Senatului, proaspăt dobînditul premiu ştiinţific al Academiei Române ar fi trebuit să cîntărească semnificativ. La el se adăugau toate celelalte argumente favorabile: “născut în ţară, stagiul militar satisfăcut la vîrsta legală, «buna purtare în societate» certificată de Primăria Bucureştilor, studii în ţară şi în limba română, publicaţii valoroase, premii, preţuirea lui Hasdeu, larg recunoscuta erudiţie a petiţionarului, faptul de a fi «îmbogăţit literatura nostră cu opere de merit, fiind considerat ca unul dintre reprezentanţii cei mai de valoare ai societăţei române»”.

Dar nici de data aceea n-a fost să fie. S-a înscris la cuvînt tenacele senator V.A. Urechiă care, în numele românismului, şi-a exprimat inflamat îngrijorarea că parlamentarii ar comite eroarea “de a băga în cetatea Românească un străin şi mai ales calul lui Ulyse din Troia” (culegînd aplauze în rîndul senatorilor). Vorbitorul a acuzat apoi, pe ton incendiar, pasivitatea politică a candidatului şi faptul că n-a luat apărarea românilor ardeleni persecutaţi. Se ştia prea bine că evreilor lipsiţi de cetăţenie le erau interzise activităţile politice, iar unii dintre ei (Mozes Gaster ş.a.) fuseseră chiar expulzaţi din ţară, sub pretextul de-a fi încălcat această prevedere. Iată cum profesorului Lazăr Şăineanu, altminteri un intelectual lipsit de ambiţii şi militantisme publice, i se imputa, de la tribuna Senatului, că nu făcea ceea ce legea nu-i permitea oricum să facă. Un alt reproş, la fel de flagrant în inepţia sa, era că petiţionarul nu ar fi fost capabil, cultural şi spiritual, să adopte identitatea românească. Premiile obţinute de cărţile lui Lazăr Şăineanu s-au transformat brusc în tot atîtea capete de acuzare, căci, iată, autorul a dobîndit foloase şi avantaje de pe urma banilor statului. Imputaţia că “una din importantele lucrări a [sic!] D-lui Şeineanu [sic!] este un plagiat de sus pînă jos” este azvîrlită în trecere, fără a fi dovedită. Vorbitorul înflăcărat îşi încheie, în aplauzele tribunelor, peroraţia: “Să veghem, D-lor, pentru ca să nu se zică că [sic!] am băgat în cetatea noastră, în sînul naţiunei române, elemente disolvante”. Pe parcursul votului care a urmat, s-au numărat 26 de bile albe, în favoarea petentului, însă 33 de bile negre. Întrucît necesarul de două treimi n-a fost oricum atins, votul s-a reluat a doua zi, cînd rezultatul a fost strivitor: 61 împotrivă şi doar 12 de acord. Triumful senatorilor împotriva savantului a fost marcat de manifestări frenetice de satisfacţie delirantă, care l-au şocat de-a dreptul, prin caracterul lor primitiv, pe scriitorul Alexandru Odobescu: “Ils m’ont fait l’effet de cannibales qui se réjouissaient bestialement d’avoir écharpé et dévoré un homme civilisé”.

În 1896, cînd ministrul Spiru Haret îi desfiinţează pînă şi catedra liceală unde preda, Lazăr Şăineanu e constrîns să plece în străinătate, unde încheie şi publică volumul Studii folclorice. Tot în acea perioadă îşi tipăreşte cercetarea care îl va face faimos în ochii posterităţii, Dicţionar Universal al Limbei Române, avînd circa 30.000 de termeni şi 80.000 de definiţii, prima încercare de acest fel de catalogare şi definire a lexicului românesc. Rezultatul? Unii şi-au însuşit fraudulos, prin plagiere, pasaje din lucrarea sa (pedagogul I. Manliu a inclus 800 de definiţii ale acesteia într-un vocabular şcolar). Alţii l-au acuzat dispreţuitor, în numele antisemitismului ce-i propulsa, că “e străin de secretul limbei române” (V. Şăghinescu, un obscur institutor provincial). Alţii l-au persiflat în groteşti conferinţe la Ateneu (Dr. Alceu Urechiă, însuşi fiul flambatului senator-universitar din anii precedenţi).

Reacţiile polemice ale lui L. Şăineanu sînt mai reduse ca intensitate, căci, pe de o parte, îşi redactează deja monumentalul studiu în trei volume Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. Pe de altă parte, îşi reia tentativele privind obţinerea cetăţeniei, făcînd un alt pas important: trece la religia creştin-ortodoxă, luîndu-l ca naş de botez pe influentul politician Take Ionescu. Iar în dezbaterile Senatului din decembrie 1899, beneficiind şi de raportul favorabil al Comisiei de indigenat, cu 37 de bile albe şi 2 bile negre, se votează în sfîrşit proiectul de lege privind împămîntenirea lui Lazăr Şăineanu.
Bucuria noului cetăţean român a fost însă de scurtă durată. Mergînd să se intereseze cînd anume i se va elibera diploma de naturalizare, află că dosarul său fusese restituit la Camera Deputaţilor. Potrivit unei norme procedurale de ultimă oră, care a fost susţinută inclusiv de protectorul său, ministrul Take Ionescu, naturalizarea unui evreu intra în vigoare doar dacă era votată de ambele Camere ale Parlamentului, în cadrul aceleiaşi sesiuni. Întregul calvar trebuia luat de la capăt!
În ultima zi a sesiunii parlamentare 1899-1900, dosarul lui Lazăr Şăineanu, ajuns pe ordinea de zi a dezbaterilor din Cameră şi beneficiind de toate atuurile deja cunoscute, este însă atacat vehement de anonimul N.N. Şoimescu. Politicianul redescoperă şi mai înfierbîntat argumentele antisemite ale anilor trecuţi, fiind confirmat de aplauzele entuziaste ale colegilor şi de strigătele lor aprobatoare: “el, care s-a născut evreu, care prima silabă a pronunţat-o ovreieşte, pînă cînd a început să înveţe gratis în şcolile române limba română, după gramatica profesorilor români, şi crede că a devenit mai capabil şi mai român în românisme şi moldovenisme decît Maxim şi Laurian”. Acceptarea unui asemenea individ ar pune patria în pericol: “Dacă, d-lor deputaţi, veţi vota acest indigenat, atunci trebuie să disperăm de viitorul acestei ţări; şi, dacă (…) am primi în sînul nostru elemente cari nu vor renunţa niciodată la neamul lor, care tind să prepondereze oriunde se stabilesc; şi aşa fiind, datori suntem, ca şi noi să fim naţionali şi să ne apărăm naţionalitatea de a nu fi copleşită de elemente rele străine”. După intervenţia de un antisemitism atît de virulent, tentativele de amînare a votării proiectului de lege sînt refuzate. Dar legea însăşi privind naturalizarea lui Şăineanu rămîne indecisă, “neîntrunind numărul de votanţi cerut de regulament”.

În urma noului eşec, o lovitură şi mai cruntă primeşte lingvistul din partea mentorului său de pînă atunci, B.P. Hasdeu. Acesta, în înţelegere cu ministrul Take Ionescu, celălalt presupus aliat al savantului evreu, pune la cale desfiinţarea catedrei universitare filologice la care Lazăr Şăineanu aspirase. Audienţa solicitată, în disperare de cauză, pe lîngă reputatul politician conservator P.P. Carp, căruia i se cere sprijinul, se soldează, din partea aceluia, doar cu sibilinica recitare a unui vers latinesc: “Gutta cavat lapidem…”. Iar atunci cînd, pe 14 decembrie 1900, Camera Deputaţilor trece din nou la votarea proiectului de lege privind acordarea cetăţeniei române lui Lazăr Şăineanu, din cei 75 de deputaţi prezenţi, 31 votează pentru, iar 44 contra. În lipsa celor două treimi necesare, votul e declarat nul şi se reia a doua zi. Pe fundalul intensei agitaţii propagandiste antisemite, în preajma Parlamentului şi în sala de vot, rezultatul îi este din nou defavorabil: din 93 de deputaţi, 45 sînt pentru, iar 48 se exprimă contra, astfel încît savantul se vede din nou respins de la cetăţenia română, după 12 ani de aşteptare. Satisfacţia gazetelor naţionaliste îmbracă tonuri apoteotice: “Toate inimile româneşti au tresăltat de o imensă bucurie…”; “Strămoşii noştri au tresărit de bucurie în mormintele lor…”; “O, Vladimir, umbră sfîntă a românismului, şi voi, Mircea, Ştefan, Mihai!…” etc.

Toate eforturile asimilaţioniste depuse de savant – românizarea oficială a numelui, cercetarea entuziastă a specificului limbii române, publicarea a mii de pagini pe subiecte lingvistice, folclorice şi istorice autohtone, trecerea la religia ortodoxă, frecventarea notabilităţilor politice şi culturale ale vremii, în scopul sensibilizării acestora în legătură cu situaţia sa de o injustiţie frapantă – nu i-au fost de nici un folos.
O nouă lovitură primeşte Lazăr Şăineanu tot pe linie profesională. După două decenii de muncă, atunci cînd îşi publică “suprema mărturie a dragostei mele pentru limba şi poporul român”, consistenta lucrare cu titlul Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Academia Română refuză s-o premieze, preferînd în locul ei o tipăritură despre Istoria cailor…

Iar şirul de suferinţe ale autorului pare să nu mai ia sfîrşit. Nicolae Iorga îi dedică ultimei sale cărţi un comentariu, pe ansamblu pozitiv, dar punctat de anumite rezerve. Lazăr Şăineanu se consideră însă vexat de unele ambiguităţi de apreciere şi, reacţionînd în numărul succesiv al aceleiaşi publicaţii (Noua Revistă Română), “penalizează aspru egocentrismul recenzentului, care se citase de nu mai puţin de 15 ori de-a lungul articolului, tonul său autoritar şi vidul obiecţiilor”. Tonul replicii e decent, chiar dacă usturător: “Opera mea are desigur părţi slabe, ca şi părţi bune, dar cred că nu-i drept să i se arunce în spinare pretinse «rectificări şi întregiri» – făcute nu pentru folosul ştiinţei, ci numai şi numai de dragul eului. Le moi est toujours haïssable”.

De această dată, ura lui N. Iorga se dezlănţuie fără stavilă. Comentatorul revine luxuriant asupra dosarului ştiinţific Şăineanu, îşi retrage precedentele judecăţi pozitive şi pictează totul în culorile violente ale războiului (ne)academic, purtat sub stindardul naţionalismului: cercetătorul evreu ar fi scris “despre multe lucruri fără să ştie. Croia cu mîinile sale nedibace manuale, gramatici, antologii, dicţionare pentru speculă. Îmi explicam însă aceste defecte. Ştim cu toţii că d-l Şăineanu nu e Român, şi ştim ce e. Poporul său are multe însuşiri foarte înalte şi nobile, dar şi multe scăderi care sunt joase şi urîte. Acestea, îmi ziceam eu, le are în sînge; nu poate scăpa de ele. Vreau să vorbesc de pasiunea pentru laude mari şi pentru cîştiguri dese, fără multă cheltuială” etc.

Confruntat cu tergiversarea – timp de peste un deceniu –, iar apoi cu refuzul naturalizării sale, de către Parlamentul României, cu promisiunile amăgitoare ale politicienilor influenţi, cu alungarea pînă şi din modestele catedre liceale şi gimnaziale ocupate provizoriu, cu blocarea căilor sale de evoluţie ştiinţifică, în urma duşmăniei declarate – şi reputate pentru perseverenţă – a lui Nicolae Iorga, apare ca explicabilă, deşi absolut regretabilă, decizia radicală a lui Lazăr Şăineanu de-a pleca definitiv din România, împreună cu familia sa. Era o hotărîre luată de sensibilitatea ultragiată a savantului aflat deja dincolo de perioada primei tinereţi, conştient de “profunda mîhnire pe care o încerc, văzîndu-mă constrîns să părăsesc la această vîrstă pămîntul de două ori sacru pentru mine – pentru că sunt născut acolo şi pentru că părinţii mei odihnesc acolo”.

Dispariţia lui Lazăr Şăineanu din spaţiul cultural românesc e primită cu o tăcere aproape unanimă, în presa vremii; dar nici apariţia lui Lazare Sainéan în cercetarea ştiinţifică pariziană nu îi va aduce, pînă la sfîrşitul zilelor, mult dorita şi pe deplin meritata catedră universitară. Strălucirea sa intelectuală se va consuma în paginile altor şi altor cărţi, deschizînd noi direcţii de cercetare. Lingvistul se dedică, în pionierat, investigării argoului francez, structurat pe diversele categorii sociale de vorbitori, şi publică numeroase titluri: L’Argot ancien (1907), Les Sources de l’Argot ancien (1912), L’Argot des tranchés (1915), Le Langage parisien (1920); unele i-au fost reeditate în Franţa anului 2006. Fundamentala sa analiză în două volume La Langue de Rabelais (1920, 1923) mai era citată şi în 1998 la Universitatea din California, ca o lucrare de referinţă. O altă operă grandioasă, de peste 1.500 de pagini, e consacrată cercetărilor etimologice: Les Sources indigènes de l’Etymologie française (1925-1930). Şi nu putem şti dacă, din cauza noilor sale direcţii de activitate ştiinţifică, sau poate din pricina dezgustului retrospectiv pentru abuzurile la care a fost supus în România, atunci cînd îl reîntîlneşte la Paris pe Nicolae Iorga, fostul său adversar de polemici, Sainéan refuză să i se mai adreseze pe româneşte.

Cercetarea lui George Voicu seamănă cu gestul energic al omului care deschide larg fereastra, într-o încăpere neaerisită. Ne atrage atenţia, implicit, că nu e suficient să examinăm cvasi-dispariţia evreilor din cultura română de azi, sau uciderea lor, în timpul Holocaustului. E necesar să rememorăm premisele şi contextele care au putut face toate acestea cu putinţă. Deşi investigaţia sa evoluează “la firul ierbii”, este cu atît mai impresionantă, căci reuşeşte să reconstruiască un ansamblu de mentalităţi şi comportamente şocante. George Voicu, după ce-a semnalat un şir de manipulări flagrante în dezbaterile contemporane (Zeii cei răi: cultura conspiraţiei în România postcomunistă, sau Teme antisemite în discursul public), după ce-a demontat impecabil Mitul Nae Ionescu, de această dată îi acordă dreptul la revanşă unui mare nedreptăţit. Studiul său, deşi nu excelează în numărul de pagini, acoperă diverse surse de documentare (presa vremii, scrierile memorialistice ori autobiografice, informaţiile “de culise” etc.). Tonul sobru, doar pe alocuri emoţionat, îi lasă cititorului deplina libertate de-a trăi şi a compătimi, în mijlocul acestor deprimante realităţi ale istoriei româneşti.

Cazul dramatic al expatrierii lui Lazăr Şăineanu vine să ilustreze că, în cultura noastră, lupta pentru carieră şi pentru eliminarea concurenţei de specialitate se poate duce cu orice fel de arme şi în lipsa oricăror scrupule. Chiar în paguba acestei culturi.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sfetcu Sergiu Silviu: (4-5-2016 la 08:43)

    Lazar Saineanu

    Un ROMAN adevarat…

    Un OM extraordinar…

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 1

  • CHARLIE: (20-5-2016 la 11:47)

    Cum putea Saineanu sa fie român „adevarat”? Era de samanta straina. Romanii sunt de rasa pura, adica ori Daci or Romani (de la Roma).

    Boala antisemitismului este incurabila. „Astia” sunt periculosi, nu-s ca noi. Oare in secolul 20 era altfel – evreii dati afara din scoli si universitati, batuti la Drept de catre studenti legionari neaosi cu sange pur!

    Acum cand au luat-o din loc majoritatea evreilor din Romania, ei sunt vinovati in absentia! Mihail Sebastian e celebru fiindca e mort. S’a dezvoltat o nostalgie dupa cei care nu mai sunt. As putea zice o necro-dragoste.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 4



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.221.75.68