caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Gheorghe Apostol şi avatarurile stalinismului românesc

de (28-12-2008)

Gheorghe Apostol a fost unul dintre puţinii adversari deschişi ai lui Ceauşescu din conducerea PCR.

Nu a făcut-o hiperbolic şi retroactiv precum atâţia alţii. Avem, graţie lui Ion Jianu, neobosit jurnalist şi autor al unor remarcabile convorbiri cu personalităţi politice şi culturale, un important volum-document „Gheorghe Apostol şi Scrisoarea celor şase“, apărut la Editura Curtea Veche. Este vorba despre un lung interviu cu Gheorghe Apostol, realizat în 1990 (astăzi, la 95 de ani, este un ultim mohican al vechii gărzi staliniste). Când dl Jianu mi-a propus să scriu prefaţa (din care reiau aici fragmente), m-am gândit imediat la propria mea experienţă legată de intervievarea foştilor demnitari comunişti. Am acceptat tocmai pentru că sunt convins că recuperarea memoriei, dincolo de tendinţele autojustificatoare, este antidotul împotriva amorţirii conştiinţei istorice.

Întrebările lui Ion Jianu îl provoacă pe fostul militant să-şi spună tranşant punctul de vedere deopotrivă despre experimentul comunist, ca şi despre atât de straniul şi pentru mulţi dintre noi exasperantul început al postcomunismului. Dacă pentru cei care criticăm FSN-ul şi pe Ion Iliescu era vorba despre o tentativă de restauraţie criptocomunistă (spre a relua termenul utilizat de Corneliu Coposu), pe Gh. Apostol îl deranja chiar şi simulacrul de ruptură cu comunismul profesat de grupul Iliescu-Roman-Brucan. Pentru el, PCR fusese un partid patriotic, a cărui vocaţie constructivă fusese abandonată şi trădată de Ceauşescu şi clica acestuia. Evident, marginalizat politic şi în final prigonit de Ceauşescu pentru rolul său în „Scrisoarea celor 6“ din martie 1989, Apostol nu are decât dispreţ pentru defunctul tiran. Pe de altă parte, se observă în interviu tendinţa de idealizare a lui Gheorghiu-Dej, un criminal din specia lui Stalin, Rakosi sau Gottwald.

O temă esenţială a interviului, dar şi a istoriei PCR, o constituie chinuitorul complex de inferioritate trăit de Ceauşescu şi consoarta sa la adresa ilegaliştilor cu state de funcţiuni mai impresionante decât ale lor. În cazul lui Apostol, conta şi faptul că fusese selectat de Dej drept prim-secretar al CC în perioada 1954-1955. Deşi era o numire pur formală, însuşi faptul că Dej îi dovedise această încredere îl aşeza pe Apostol într-o categorie aparte în Biroul Politic. Nu vom şti probabil niciodată toate detaliile morţii lui Dej şi aranjamentele de culise din martie 1965. Maurer ne-a servit, în convorbirea cu Lavinia Betea, propria versiune. Am citit ce a spus Maurer, ca şi versiunea Apostol. Există şi alte interpretări ale acelui tulbure episod al succesiunii. În ce mă priveşte, cred că a fost vorba despre alianţa Bodnăraş-Maurer pentru susţinerea lui Ceauşescu, în care ei vedeau un pion uşor manevrabil. Îmi vine greu să cred că Dej ar fi desemnat cu precizie cine să-i fie urmaş. Asemenea „testamente“ nu fac parte din practicile staliniste. Lenin însuşi, când şi-a dictat „Scrisoarea către Congres“, nu a desemnat pe nimeni drept succesor, cerând doar ca Stalin să fie eliberat din poziţia de secretar general. Nu spun că Apostol construieşte un scenariu retrospectiv, ci doar că fragmentele sale de memorie se combină într-o explicaţie mai coerentă decât faptele din epocă. Pentru mine cel puţin, aici este vulnerabilitatea oricărui interviu, care poate fi remediată prin lectura celorlalte surse. Sugerez în acest sens remarcabilul studiu al lui Pierre du Bois, „Ceauşescu la putere“, apărut în traducerea Ioanei Ilie în colecţia „Istorie Contemporană“, la Humanitas.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Apostol ar fi ajuns secretar general în 1965? Este probabil că multe dintre cele mai înjositoare elemente ale ceauşismului ar fi fost evitate. Militant sindicalist comunist, autodidact, leninist convins, Apostol nu avea sentimentul că este un „lider providenţial“.

Comunismul românesc ar fi rămas obtuz şi închistat, însă nu ar fi căpătat dimensiunile paranoice legate de personalitatea lui Ceauşescu. Nu mai vorbesc despre intervenţiile politice nefaste ale Elenei Ceauşescu. Este probabil că Apostol ar fi continuat linia lui Dej: desovietizare fără destalinizare, oligarhie mai degrabă decât conducere unipersonală (ori bipersonală). În cazul Ceauşescu, ce s-a produs a fost o falsă destalinizare sau, folosind conceptul lui Michael Shafir, una simulată. Apostol ar fi păşit poate în direcţia unui titoism în stil românesc, deci nu către un autohtonism tot mai autarhic.

Sper ca apariţia acestei cărţi să prilejuiască discuţii despre ce a fost comunismul românesc ca parte a unui fenomen global. Apostol îşi apăra opţiunea de tinereţe, căreia i-a rămas fidel până la adânci bătrâneţi. A avut curajul să-l sfideze pe Ceauşescu, însă nu a condamnat vreodată comunismul (cel puţin după ştiinţa mea). A fost implicat, ca membru al conducerii supreme, în marile decizii ale anilor ’50 şi ’60, inclusiv colectivizarea agriculturii, industrializarea forţată, desfiinţarea statului de drept, persecuţia partidelor istorice, iar după 1963-1964, relativa autonomie în raport cu Moscova. Să-l ascultăm, aşadar, dar să nu uităm că a fost unul dintre arhitecţii sistemului totalitar prăbuşit în decembrie 1989.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/833535/SENATUL-EVZ-Gheorghe-Apostol-si-avatarurile-stalinismului-romanesc/

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.151.24