caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Helwig şi Maxenţian

de (16-3-2009)

În primii ani de şcoală îmi amintesc că veneau destul de des — şi treceau din clasă în clasă — tot felul de comisii medicale, care ne supuneau la tot felul de examinări şi de măsurători de rutină, printre care măsurarea înălţimii şi cântărirea. Nu mai ţin minte care a fost înălţimea cu care am fost înscris în registru, dar greutatea, în clasa întâi, mi-a rămas din întâmplare întipărită în memorie: 28 de kilograme. O greutate medie, cred. În următoarele două sau trei clase mă întreb cât puteam oare să fi luat în greutate. Zece kilograme? Douăsprezece?
Era însă printre colegii mei de atunci un neamţ, pe nume Helwig, care cu siguranţă cântărea mult peste cele 28 de kilograme ale mele. Voinic ca un taur — mă rog, ca un pui de taur, aş zice astăzi —, greoi, cu jumătate de cap mai înalt decât oricare dintre ceilalţi şi, pe deasupra, distant şi mereu încruntat, părea să aibă veşnic un motiv de nemulţumire. În recreaţie, în sala cea mare în care dădeau uşile de la toate clasele, se plimba printre elevii care se zbenguiau, distant, fără să intre în vreun joc şi aproape fără a se opri pentru a schimba două vorbe cu vreunul din colegi. Cine ar fi îndrăznit să-şi măsoare puterile cu el? O adevărată nebunie, asta ar fi fost. Cu toate acestea, am avut o dată o dispută cu Helwig. Bineînţeles că nu-mi amintesc care a fost obiectul disputei. Şi nici dacă am încasat de la el vreun pumn sau totul s-a rezumat la un schimb de ameninţări.
Dar mai aveam pe-atunci un coleg, Maxenţian, fiul unei văduve sărmane, care locuia la marginea oraşului, pe malul lacului Vlădoaia. Dincolo de casa lor nu mai erau decât pomi răzleţi, bălării, ochiuri de apă şi dealuri.
Maxenţian era exact opusul lui Helwig: mic de statură şi slab, plin de neastâmpăr, fluşturatic şi mereu pus pe glume răutăcioase. Nu îmi amintesc cum era Helwig la carte; şi dacă nu îmi amintesc, probabil că era mediocru. Maxenţian însă era o catastrofă, de râsul clasei, dacă nu cumva rămăsese şi repetent, nu mai ştiu. Colegii mei nu-l respingeau, dar, mai pe faţă, mai într-ascuns, îl evitau. Cu o singură excepţie: eu. Ceva la Maxenţian îmi stârnea simpatia. Nu ştiu, poate faptul că toţi ceilalţi îl tratau cu răceală; sau poate locul cu totul izolat unde trăia împreună cu maică-sa şi cu alţi doi fraţi mai mici. O dată m-a invitat să ne jucăm în preajma casei sale. N-am intrat în curte, am zărit-o doar pe maică-sa trebăluind dincolo de un gard prăpădit, scund, încropit din uluci rare şi strâmbe, legate cu sârme ruginite, pe locul acela uşor povârnit către lac. Mi-o amintesc atârnând la uscat, pe o frânghie, cearşafuri albe ca neaua…
În fiecare gest al său, simţeam recunoştinţa pe care Maxenţian o nutrea pentru mine, pentru apropierea mea de el şi, de ce nu, pentru prietenia pe care i-o arătam.
Această recunoştinţă mi-a dovedit-o, cu prisosinţă, cu prilejul disputei cu Helwig. În clipa în care, aflându-se la câţiva paşi distanţă, m-a văzut în dificultate, el, măruntul şi fluşturaticul Maxenţian, s-a repezit fără cea mai mică ezitare şi a sărit la neamţ precum o felină în cârca unui bou. Într-o secundă l-a pus la pământ şi apoi, călare pe el, l-a snopit în bătaie. După care, gâfâind încă şi albit la faţă de furie, a venit la mine şi mi-a spus:
— Dacă se mai leagă vreodată de tine, el sau altul, să mă chemi imediat!
N-a mai fost cazul. Helwig, după acel incident, s-a ţinut la distanţă de mine. La fel şi toţi ceilalţi, care fuseseră martori ai asaltului fulgerător al sălbăticiunii numite Maxenţian, pe care atunci o descoperiseră cu stupoare, asupra uriaşului Helwig. David şi Goliat.
Pentru mine însă, de pe urma acestei întâmplări a rămas cel puţin o întrebare fără răspuns: am avut oare vreo îndreptăţire morală să profit de protecţia neaşteptată — şi nesolicitată — a colegului meu Maxenţian? Şi încă: a avut oare colegul meu Maxenţian vreo îndreptăţire să se repeadă orbeşte, în necunoştinţă de cauză, şi să mă apere de voinicul meu coleg Helwig doar în virtutea prieteniei care îl lega de mine?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.60.122