Alba Iulia, 1 decembrie 1918: triumf sau începutul unei catastrofeLa 11 noiembrie 1918, armistiţiul semnat la Compiegne, în apropierea Parisului de către reprezentanţii Înaltului Comandament German şi cei ai forţelor aliate punea capăt fazei militare a primei conflagraţii mondiale. O lungă şi dificilă conferinţă de pace avea să consacre consecinţele politice ale acesteia, în forma solemnă a tratatelor de pace, încheiate cu statele succesoare de drept ale Puterilor Centrale. Momentul prilejuieşte şi azi, la nouă decenii de la consumarea evenimentelor, ample dezbateri, implicând exponenţi de marcă ai scrisului istoric, teoreticieni ai relaţiilor internaţionale sau specialişti ai dreptului.
Trecerea timpului şi accesul mai puţin restricţionat la arhive a lărgit aria de investigaţie ştiinţifică, prin sondarea unor zone mai profunde precum mutaţiile provocate de război asupra mentalului individual şi colectiv, personal şi public, sau tangenţele sale cu diversele curente culturale. Simpla trecere în revistă a acestor dezbateri ar necesita proporţiile unei lucrări ştiinţifice de-sine-stătătoare, supuse la rândul ei la riscurile subiectivismului şi examenului critic. Cum era de aşteptat, Imaginea comună care s-a constituit din observaţiile contemporanilor şi care îşi păstrează acurateţea în actualitate este aceea a unei lumi devorate de propria criză de sistem. Vechea Europă, cu complicatele sale aranjamente diplomatice şi a cărei stabilitate depindea fundamental de echilibrul de putere, se dovedea incapabilă să armonizeze interesele în cadrul instituţional al congreselor internaţionale sau în cel informal al relaţiilor dinastice.
Sfârşitul războiului a însemnat ascensiunea Statelor Unite în poziţia de supraputere mondială, justificată atât de forţa economică şi militară, dar mai ales de autoritatea morală certificată de setul de valori enunţate prin doctrina Wilson. Harta politică a lumii se modifica substanţial prin dispariţia imperiilor Austro-Ungar, German, Otoman şi Rus şi prin intrarea Japoniei în competiţia pentru dominaţia zonei Pacificului. În planul dreptului internaţional, sfârşitul războiului a însemnat transformarea principiului de naţionalitate în normă de drept şi implicit, apariţia de state-naţiune sau întregirea celor existente. Schimbările teritoriale au fost girate de acte plebiscitare, urmate de negocieri diplomatice şi acte administrative menite să le transpună în realitate concretă.
Epocă nouă
Aceste mutaţii structurale n-au avut pentru contemporani semnificaţiile pe care primesc prin grila unei analize detaşate. Pentru protagoniştii care au supravieţuit a primat realitatea milioanelor de victime, a angoaselor născute din interogaţia asupra prodestinului personal şi naţional, dar şi impresia generală a caracterului nedesăvârşit al evenimentelor, de prim episod al unei crize care nu-şi atinsese apogeul. Mediile politice au fost primele culpabilizate, legitimitatea lor fiind pusă în cauză odată cu întreg sistemul de valori vehiculat de modernitate.
Democraţia liberală s-a confruntat cu geneza celor două mari provocări pe care n-a reuşit până acum să le anuleze pe deplin: contestarea venită dinspre dreapta populistă, care valorifica tendinţele antiraţionaliste manifeste în deceniile ce au premers catastrofa mondială şi un context dominat de violenţă şi dezagregare, şi subversiunea revoluţionară, care punea în cauză justeţea raporturilor din interiorul societăţii capitaliste şi găsea în inechitatea repartiţiei bunurilor şi mijloacelor de producţie sursa tuturor problemelor. Forţa acestor contestaţii a diferit de la un stat la altul, dar ea şi-a pus amprenta asupra negocierilor tratatelor de pace şi mai ales asupra conduitei actorilor politici statali, angajaţi imediat într-o competiţie acerbă pentru atingerea unor interese naţionale.
Lărgirea cadrului democratic prin introducerea votului universal în majoritatea statelor europene a introdus opinia publică în rprocesul de luare a deciziilor, fapt care pe termen scurt a afectat calitatea acestuia. Exemplul clasic din acest punct de vedere este atitudinea opiniei publice germane faţă de armistiţiu şi mai ales în raport cu clauzele tratatului de pace. Dacă pentru elita politică şi militară a vechiului imperiu, sfârşitul războiului a însemnat eşecul aşa-numitului weltpolitik, largi categorii sociale n-au putut accepta faptul că Germania a capitulat înainte ca inamicul să fi călcat pe solul german. S-a născut astfel tema pumnalului înfipt pe la spate, care punea înfrângerea pe seama conspiraţiei unor forţelor obscure, teorii în care antisemitismul latent fuziona cu anticomunismul de dată recentă şi cu respingerea individualismului liberal.
Reacţii similare s-au manifestat în Italia învingătoare, unde beneficiile teritoriale considerate insuficiente au făcut să se vorbească despre o victorie mutilată, despre o Italie trădată de aliaţii săi, iar politizarea acestei tendinţe a plasat Italia în tabăra statelor revizioniste, a puterilor nemulţumite de consecinţele tratatelor de la Versailles. Stabilitatea acestora din urmă a fost minată şi de retragerea Statelor Unite din proiectul Ligii Naţiunilor, o altă expresie a voinţei opiniei publice, încă puţin dispuse să renunţe la neutralitatea faţă de Europa, proclamată de doctrina Monroe.
România Mare
În ceea ce priveşte România, sfârşitul războiului a însemnat înfăptuirea unităţii naţionale, într-o manieră pe care nici cei mai optimişti dintre oamenii săi politici nu ar fi putut-o spera în 1916. Micul regat din proximitatea Balcanilor devenea o putere regională prin integrarea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucovinei şi Transilvaniei în frontiere recunoscute, internaţional, la capătul unor complicate negocieri diplomatice. Prăbuşirea celor două imperii care încorporaseră teritorii locuite de români şi care se aflaseră în tabere diferite la începutul războiului a fost percepută ca un moment de graţie pentru naţiunea română, care iar tânăra generaţie părea să găsească în entuziasmul generat de succesul proiectului naţional resurse pentru accelerarea procesului de modernizare. Starea de spirit a contemporanilor care se văzuseră nevoiţi să accepte înfrângerea prin pacea de la Buftea, încorporarea Basarabiei şi revenirea în tabăra învingătorilor, poate fi înţeleasă mai bine de generaţia care a cunoscut schimbările anilor 90.
Forţa de sugestie a momentului 1918 contribuie în parte la persistenţa unei imagini pozitive asupra perioadei interbelice, invocată şi azi drept paradigmă, cu toate riscurile pe care faptul le presupune. Noua Românie ducea cu ea problemele celei vechi şi adăuga provocările integrării noilor realităţi regionale şi umane, dar şi nevoia stringentă a accelerării procesului de modernizare. Succesul modernizării vechii Românii fusese pus în cauză de răscoala ţărănească din 1907, iar izbucnirea războiului nu făcuse decât să amâne dezbaterile asupra reformelor socotite esenţiale pentru dezvoltarea viitoare a ţării, reforma electorală şi cea agrară. Triumful naţional a însemnat ca pretutindeni în Europa o criză de memorie.
Opinia publică a uitat relativ repede dramele războiului, pierderile enorme şi nejustificate din primele luni ale luptelor, sau conduita discutabilă a unor oameni politici. Fastul celebrărilor a acoperit rechizitoriile pronunţate de unii martori ai evenimentelor precum Octavian Goga sau Alexandru Averescu şi sarcasmul notelor memorialistice ale lui Constantin Argetoianu. Efectul pe termen mediu s-a tradus în plonjonul în mediocritate al marilor iniţiative de modernizare. Economia şi societatea au făcut progrese evidente, dar ele s-au realizat mai curând împotriva sistemului şi au avut un ritm prea lent pentru a fi percepute de ansamblul naţiunii.
Decalajul dintre sat şi oraş s-a redus prea puţin, iar efectul reformelor politice şi economice nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor generale. Vechea rotativă guvernamentală a fost înlocuită de un sistem politic mai complex, dar practicile electorale nu au secondat litera angajamentului democratic. Tărâmul pe care România interbelică a înregistrat performanţe notabile, cel al dinamicii culturale, este şi cel din care provin abordările contestatare sau sceptice cu privire la viitorul naţiunii.
Tinerii intelectuali aflaţi la începutul itinerariilor care îi vor transforma în paradigme ale culturii europene pun în cauză ritmul şi sensul dezvoltării României mari, efectele occidentalizării şi locul cuvenit spiritului naţional, în tonuri de asprimea observaţiilor lui Emil Cioran sau în tendinţe de retranşare spre trecutul antiraţional şi mistic. Critica sistemului i-a adus pe mulţi dintre aceştia la negarea fundamentelor sale şi la atitudini exclusiviste pe care le-au reprobat în anii deplinei maturităţi. Lectura lor actuală nu poate ignora solida lor ancorare în realitatea socială, politică şi morală a unui proiect pe cale să eşueze. Obiectul principal al contestaţiei, sistemul politic intern, a continuat să evolueze în parametrii antebelici, iar reglementarea echivocă a raporturilor instituţionale a generat o serie de crize, cu impact asupra eficienţei aparatului de stat în plan intern, dar şi asupra poziţiei ţării în planul relaţiilor internaţionale.
Evaluare contemporană
Perioada interbelică este şi azi considerată un moment de apogeu al României pe scena internaţională, marcată de personalitatea lui Nicolae Titulescu şi de eforturile sale de a transforma Liga Naţiunilor într-un organism eficient de reglementare a disputelor dintre state. Imaginea corespunde realităţii formale, dar trebuie să avem în vedere şi faptul că atât Liga Naţiunilor, cât şi sistemul politic creat prin conferinţa de pace de la Versailles s-au aflat în toată această perioadă în defensivă, iar susţinerea viabilităţii lor a depins de maniera în care răspundeau intereselor naţionale. Din acest punct de vedere, interesul naţional al României nu a fost extrem de bine definit, a ignorat o serie de aspecte nou apărute în structurarea sa, precum datele economice şimodificarea raporturilor de forţe în favoarea Germaniei.
Este dificil să ne raportăm la o situaţie contrafactică, în sensul de a elabora o eventuală alternativă la conduita pe care forţele politice româneşti au găsit-o potrivită în acest domeniu. Probabil că dezastrul din 1940, când România a cedat o bună parte a teritoriilor câştigate în urmă cu 22 de ani a fost o macabră contrapondere postura de beneficiar major al primului război mondial. Independent însă de circumstanţele politice sau de vicisitudinile politice, intervalul cronologic delimitat de triumful naţional din 1918 şi catastrofa din 1940 relevă mai curând pericolele pe care tentaţia mediocrităţii le presupune pentru agenda naţională.