ACUM.TV

Stop cadru din filmul „De la Sighet la Viena, pe jos”

Preambul: Compozitorul Harry Maiorovici (Sighet, 1918 – Cluj, 2000) s-a făcut cunoscut prin creaţiile de muzică de film ( Moartea Căprioarei, Falansterul, Ultima noapte a copilăriei, Flăcăul şi focul şi multe altele). Muzica sa, inspirată mai ales din folclorul maramureşean, căpăta rezonanţe originale graţie sintetizatorului, care în anii aceia ( 1960), nu era foarte răspândit printre creatorii de muzică de film din România. A mai compus lieduri, muzică de scenă, piese pentru pian şi camerale. Harry Maiorovici, era o figură emblematică a Clujului (i se conferise şi titlul de Cetăţean de Onoare). Era scund, firav, cu o claie de păr alb şi un zâmbet cuceritor. Locuia într-un apartament minuscul, de două camere, una fiind ocupată cu un pian cu coadă, câteva sintetizatoare şi o mulţime de rafturi ticsite cu casete audio şi benzi de magnetofon. Harry şi soţia lui Eva (Viţa, cum îi spuneau prietenii) erau nişte gazde foarte primitoare. Mulţi artişti au poposit în bucătărioara lor unde, la o farfurie de ciulent (mâncare tradiţională evreiască din fasole boabe) şi un pahar de vin de Jidvei, se depănau poveşti. Harry Maiorovici mi-a făcut onoarea să scrie muzica pentru eseul cinematografic Yizgadal (1997) – care ( sunt convinsă ) – a obţinut un premiu internaţional şi datorită muzicii. Harry şi Eva Maiorovici, fie-le ţărâna uşoară, mi-au relatat calvarul deportării lor în lagărele naziste, în cadrul proiectului Survivors of the Shoah , patronat de Steven Spielberg. Pentru paginile revistei Acum am ales o altă poveste din viaţa lui Harry Maiorovici. Cea despre primele impresii muzicale şi părăsirea Sighetului natal, (pentru împlinirea destinul de muzician), istorisite cu un farmec inegalabil.

La Viena

Am ajuns la Viena şi, tot întrebând, am aflat unde era serviciul social de ajutorare al comunităţii evreieşti. Era o coadă lungă – lungă, plină de oameni nevoiaşi de toate felurile. M-am aşezat la capătul cozii acelea lungi, zicându-mi că pot să stau mult şi bine. Eram lihnit de foame şi frânt de oboseală, astfel încât după o vreme n-am mai rezistat, am ieşit din rând şi m-am aşezat jos, într-un colţ. La un moment dat o funcţionară a ieşit din birou să împartă numere de ordine. Eu m-am ridicat şi m-am îndreptat către coada care se lungise între timp. Spre uimirea mea, femeia s-a îndreptat aţă către mine şi mi-a spus: „Kommen Sie herein !” (Vino încoace) . Probabil că i se făcuse milă văzându-mă aşa de pirpiriu şi m-a luat peste rând. M-a condus la cantina socială unde aveam să mănânc şi mi-a arătat dormitorul comun, unde puteam să dorm o vreme. Era o lume tare pestriţă acolo, dar nimeni care să mă îndrume să învăţ muzica… Ba mai mult, trebuia să-mi găsesc de lucru ca să mă întreţin, pentru că nu puteam sta prea mult pe spezele asistenţei sociale. Prin cineva am ajuns să-l cunosc pe Samuel Wunder, proprietarul unei lăptării caşer de pe Heidgasse. El m-a angajat să livrez lapte la domiciliul abonaţilor săi. În fiecare dimineaţă între orele şase şi opt, împreună cu alţi băieţi, duceam sticlele cu lapte acasă la evreii înstăriţi. Primeam câte doi şilingi, un litru de lapte şi un pachet de unt pe săptămână. Am părăsit dormitorul comun de la azil şi, în schimbul unui şiling, am închiriat un pat la familia Tismenetzky, care locuia tot pe Heidgasse. După o vreme m-au lăsat să dorim pe gratis. Nici cu mâncarea nu-mi mergea prea rău, fiindcă familiile evreieşti bogate din Viena primeau o dată pe săptămână, câte un băiat sărac la masă. Eu mergeam în fiecare zi la altă familie şi aşa o scoteam la capăt. Atâta doar că bogaţii nu-i ospătau cu cine ştie ce bunătăţi pe tinerii nevoiaşi, ci de obicei le dădeau o supă de fasole sau de cartofi. Nu o dată mi s-a întâmplat să mănânc zile la rând ori numai supă de fasole, ori numai de cartofi. Apoi mi-a surâs norocul pentru că la una dintre aceste familii înstărite, familia Abeles, am cunoscut-o pe Grete Schwartzman-Lähner, o renumită profesoară de pian care le dădea ore particulare copiilor din familiile mai înstărite. Ea era „Die Leiterin der Kinderkonservatorium” (directoarea Conservatorului pentru copii) şi aflând că venisem să învăţ muzică la Viena, mi-a ascultat compoziţiile şi m-a primit în rândul elevilor ei, fără să-mi ceară taxe. Acolo n-am învăţat numai muzică, ci am jucat şi teatru. Ţin minte că am avut un rol în Hoţii, de Schiller. Am învăţat şi Suferinţele tânărului Werther, de Goethe. Mai ţin minte şi acum un fragment din ele. (aici Harry Maiorovici, cu ochii strălucitori şi chipul transfigurat, recită cu simţire Scrisoarea din 10 Mai, în limba germană). Tot acolo am început să compun şi lieduri. Primul lied l-am compus pe versurile poeziei „Simbria cântăreţului”, de Adelbert von Chamisso. (aici Harry Maiorovici se aşează la pian şi cântă liedul). Progresam destul de bine. Între timp şi părinţii mei s-au împăcat cu ideea că fugisem de acasă şi-mi trimiteau ceva bani. Compuneam, jucam teatru şi nădăjduiam să-mi fac o carieră la Viena, însă a venit Anschlussul şi eu, fiind cetăţean român, am fost ridicat şi închis într-o clădire de pe Elisabeth Promenade. Nu era închisoare ci mai degrabă un sediu al serviciilor de siguranţă. Imaginează-ţi că acolo au fost închişi profesorul von Neumann, un ORL-ist celebru, Baronul Rothschild din Viena şi Sigmund Freud. Pe Freud îl cunoscusem dinainte, pentru că fusesem la câteva dintre lecţiile sale.
Perioada cât am stat la Viena a avut o influenţă foarte puternică asupra mea.
M-am apropiat şi de muzica modernă a lui Schőnberg şi Alban Berg, dar fără să mă îndepărtez de universul muzical al copilăriei din Maramureş.

Epilog

Continuarea poveştii vieţii tumultuoase a lui Harry Maiorovic nu a mai făcut obiectul vreunui film. Despre perioada prigoanei anti-evreieşti şi deportare avea să-mi povestească în cadrul proiectului Survivors of the Shoah. Regulile stricte ale acestuia interziceau ca intervievatorul să păstreze vreo copie sau să utilizeze informaţiile din interviu. Din cele povestite atunci, îmi amintesc că o vreme Harry Maiorovici s-a ascuns în seminarul greco-catolic de la Cluj, dar apoi a fost nevoit să-l părăsească. A fost arestat şi apoi deportat. Până la sfârşitul războiului trecut prin mai multe lagăre naziste. Revenirea în Ardeal a fost o adevărată epopee pe care mi-a relatat-o cu umorul său caracteristic. Peste ani aveam să-mi amintesc cele povestite de el citind Armistiţiul, de Primo Levi. Harry Maiorovici, laureatul unor premii prestigioase pentru muzică de film, nu a fost membru al Uniunii Compozitorilor întrucât confraţii muzicieni nu-i recunoşteau meritele şi-i contestau studiile muzicale. Dar el nu era afectat de acest lucru ci compunea muzică de film, lieduri şi piese simfonice pentru instrumente electronice. Niciodată nu a avut un loc de muncă stabil. O vreme a trăit foarte bine din comenzile pentru muzică de film – era şi membru al Uniunii Cineaştilor – însă după 1989 a început s-o ducă din ce în ce mai prost. Trăiau din pensia Evei, care fusese funcţionară, şi dintr-o brumă de pensie asigurată de Uniunea Cineaştilor. Lipsa banilor nu i-a amărât viaţa. Îi plăcea să mănânce bine, să bea un vin bun, să tăifăsuiască şi să primească oaspeţi. Avea o mulţime de amici de toate naţiile şi condiţiile sociale. Era prieten şi cu Elie Wiesel, pe care-l cunoştea din copilărie (amândoi fiind sigheteni). În august 2005 Elie Wiesel a făcut o vizită particulară la Sighet şi a dorit să-l vadă şi pe Maiorovici, care ne-a invitat şi pe noi: pe mine şi pe colegul meu, operatorul de imagine József Essig. Ne-a prezentat ca pe prietenii săi şi l-a rugat pe Elie Wiesel să acorde un interviu în exclusivitate pentru TVR Cluj, de altfel singurul interviu din timpul acelei vizite. Şi tot el a contribuit la promovarea filmelor mele, amintindu-le în toate interviurile pe care i le luau gazetarii (care-l simpatizau foarte mult). Ne făcusem o mulţime de planuri, printre care şi acela de a ne duce împreună la Viena, să realizăm continuarea filmului. Din păcate boala şi moartea lui (în 1999) le-au zădărnicit, dar figura senină şi şugubeaţă a lui Harry Maiorovici a rămas neştirbită în inima mea. Sper ca numele său şi un crâmpei din cele povestite să rămână în amintirea cititorilor.

Acest articol a fost publicat duminică, 21 februarie 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.